Primăria Comunei Baru, județ Hunedoara, România

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Evul Mediu

(Baru Mare, Ţara Haţegului)

 

         Pe teritoriul ţării noastre Evul Mediu debutează în jurul anilor 1.000 (fie şi arbitrar). Este perioada în care se formează formaţiunile statale incipiente (statele române).

            Oricât ar părea de ciudat, Evul Mediu demarează cu finalul migraţiilor pe teritoriul european. Pentru teritoriul ţării noastre, este perioada în care se "finalizează" migraţia bulgarilor, apar şi evoluează migraţiile pecenegilor, cumanilor, ungurilor şi a triburilor maghiare. Şi, undeva în jurul anilor 1100 se poate vorbi despre un fel de stabilizare a sferelor de influenţă şi un fel de final al acestor mari migraţii.

            Este perioada în care marele "Imperiul Roman de Apus", devenit "Sfântul  Imperiu Roman", apoi "Sfântul Imperiu German" atinge sfera maximă de influenţă aservind aproape întregul teritoriu al Europei până la Rusia şi Imperiul Bizantin, fie direct fie în regim de vasalitate. După acelaşi principiu funcţiona şi "dominaţia" maghiară şi cea cumană, până la formarea statelor unitare româneşti.

            Referitor la cumani, aceştia provin din spaţiul geografic dintre fluviile Ural şi Volga, din apropierea pecenegilor, eliminându-i încetul cu încetul pe cei din urmă, ajungând să ia în stăpânire teritoriile românilor în perioada 1070 - 1075, până la Carpaţi.

         În 1087 apare o menţiune făcută de Ana Comnena referitoare la cumanii şi pecenegii conduşi de Tzelgu, care atacă imperiul roman însoţiţi de dacii care locuiau pe pantele de nord ale munţilor Haemus, aceştia intrând şi în Transilvania în 1092, şi ulterior în Ungaria, urmând să părăsească aceste teritorii abia după 1290, anul morţii "mentorului" lor, regele Ungariei Ladislau "Cumanul", mutându-se în zonele de origine din nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populaţia turcică (tătară) din hanatul mongol "Hoarda de aur".

            Cert este că, în acele vremuri, teritoriul Moldovei şi viitoarei Ţări Româneşti era cunoscut sub numele de "Cumania", cumanii influenţând puternic toată această zonă pentru mai multe sute de ani (fiind uşor de "presupus" că Ungaria cumană a fost cucerită de românii cumani şi nu invers).

         Un exemplu în acest sens ar fi faptul că, în timpul românilor "Asăneşti", cumanii au luat parte ca aliaţi ai românilor şi bulgarilor în luptele acestora împotriva bizantinilor. Momentul de cotitură în istoria acestora este reprezentat de înfrângerea lor de către mongoli, în bătălia de la Kalka (1223), în urma căreia cumanii sau apropiat mai mult de unguri (fiind sprijiniţi de regele Ladislau al Ungariei - care nu avea nici cea mai mică legătură de origine cu Ungaria), de la care o parte din ei au primit creştinismul catolic (1227), celilalţi rămânând păgâni.

         Pentru cumanii creştinaţi catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, înfiinţat în 1217, pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acţiunea are loc organizat abia după creştinarea cumanilor când ei intră sub aşa-zisul protectorat al Ungariei. Astfel că, în 1223, regele Ungariei îşi ia şi titlul de rege al Cumaniei (prin atribuire de titlu din partea imperiului germanic şi nu prin "consecinţă" de activitate maghiară).

            Finalul acestor controverse este "adus" de invazia mongolă care  determină cumanii să accepte colonizarea unei zone lângă Tisa (1239) în regim de refugiaţi (ai vremurilor), urmând ca în 1241, sub presiunea mongolă, Cumania să îşi înceteze existenţa.

            În urma acestui regat al Cumaniei, rămân formaţiuni statale bine delimitate, în zona de influenţă a voievodatului lui Litovoi, menţionat de Diploma ioanită în anul 1247, aflându-se şi teritoriile Ţării Haţegului

            Ajunşi la "Sfântul Imperiu ..." Roman sau German sau Carolingian, nu are importanţă, acesta are o influenţă mai mare decât ce-am putea imagina, mai ales pentru Transilvania, şi zona Ţării Haţegului, care ne interesează.

            Totul începe în 895 când, chemaţi în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii participă la campaniile împotriva ţarului bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare şi în alianţă cu bulgarii, pecenegii au atacat împreună cu aceştia, în 895 - 896 aşezările ungureşti, determinându-i pe unguri şi populaţiile asociate, printre care şi trei triburi hazare, să se refugieze în nordul Mării Negre, apoi să fugă/ împrăştie spre vest, să treacă Carpaţii şi să ajungă pe Valea Tisei mijlocii sau spre est, pe valea Nistrului.

         Cei care s-au refugiat în vest, au continuat să prade teritoriile din jur şi, timp de câţiva ani, au lansat atacuri de pradă şi jaf spre teritorii din vestul Europei, ajungând până în Spania. La finalul acestor campanii au fost forţaţi să rămână în Pannonia (bazinul Panonic), în vecinătatea lacului Balaton, de unde au continuat practica incursiunilor de jaf (perioada anilor 911 - 933). Începând cu acest an, 933 d.Hr., începe declinul ungurilor şi, la 10 august 955, Otto I îi zdrobeşte decisiv în bătălia de la Lechfeld, lângă Augsburg. Această înfrângere catastrofală a determinal pe unguri să-şi reorinenteze politica şi, sub conducerea principelui Geza (971 - 997) acceptă toate condiţiile vestului, reprezentate de vasalitate şi acceptarea creştinării ungurilor.

            Dar, nu este ceea ce pare, Ungaria fiind doar un ţinut relativ autonom. Ştefan I al Ungariei (997 - 1038), cel ce preia conducerea după principele Geza, se află în aceleaşi condiţii de vasalitate faţă de Sfântul Imperiu Roman şi faţă de Imperiul German (ca şi toţi regii care i-au urmat) fiind acceptat ca lider al ungurilor deoarece s-a conformat cererilor celor care i-au înfrânt, fără a mai lua în calcul faptul că a ajuns la tron cu suportul militar al germanilor, fiind încoronat atât cu acceptul papei Silvestru al II-lea cât şi al lui Otto al II-lea al Sfântului Imperiu Roman (mai mult german).

         Marele principe Ştefan, cel care a "iniţiat" dinastia arpadiană s-a folosit de acest statut şi a subjugat ţinuturile dominate de unguri (aşa-zişii "unguri negri", printre care s-au numărat şi Gyula care domina Ardealul, Ahtum sau Ohtum care domina Banatul, şi alţii), scopul său principal fiind de a urma, de a se se conforma cererilor "seniorului" ce solicita extinderea catolicismului, toate acestea pentru a nu pierde protecţia marilor puteri din vest şi, nicidecum de a cuceri noi teritorii, Transilvania având propria ei relaţie de vasalitate faţă de Imperiu şi nicidecum faţă de vreo Ungarie.

         Dovadă în sensul vasalităţii lui Ştefan I, de exemplu, stă faptul că Ştefan I a fost forţat să lase ca moştenitor pe fiul surorii sale, pe veneţianul Peter Orseolo, exilându-şi proprii fii. Au urmat o succesiune de regi, războaie şi revolte, invazii mongole, aşa-zisul regat maghiar fiind condus de mai mulţi regi, duci, ş.a.m.d., pe principiul acceptării cât de cât "majoritare" de către nobilii locali, ajungându-se la a se cere ajutorul vestului de nenumărate ori, ultimul rege arpadian fiind Andrei al III-lea "Veneţianul", oficial această dinastie având ca final anul 1301, 14 ianuarie).

            După o scurtă perioadă de lupte pentru putere, marile puteri intervin şi instaurează dinastia de Anjou, prin încoronarea lui Carol Robert de Anjou, sub numele de Carol I (de Sicilia - fiu al Clementei de Habsburg, pentru a elimina orice îndoieli privind vreo apartenenţă maghiară sau ungară) în anul 1308. El găseşte un regat total destabilizat de conflictele feudale pe care începe să îl "ordoneze" cu forţa armelor.

         Un exemplu al necesităţii sale de a lua măsuri drastice a fost cel de a muta, în 1316, capitala regatului său la Timişoara. El face tot posibilul de a-şi manifesta puterea asupra vasalilor săi, inclusiv în Moldova şi Ţara Românească, dar imposibilitatea acestuia de a controla situaţia este demonstrată de înfrângerea suferită la Posada în faţa armatelor lui Basarab I (care la 26 iulie 1324 acceptase protectoratul lui Carol, sub tutela vasalităţii, dar în 1330 nu a acceptat numirea unui ban de Severin, pe nume Dionisie Szechy).

            În 1342 vine la tronul acestui regat, Ludovic cel Mare (Ludovic Angevinul, Ludovic Maghiarul) care beneficiază de un sprijin semnificativ din partea vestului şi disciplinează nobilii locali cu forţa armelor. El este rege al Ungariei până în 1382 (dar şi al Poloniei în perioada 1370 - 1382 şi investit din 1343 şi ca "domn al Ţării Româneşti", prin recunoaşterea ca suzeran că către Basarab I şi apoi de fiul său, Nicolae Alexandru).

            Urmează un fel de perioadă de interimat ("interregnum") până la întronarea lui Sigismund de Luxemburg care este mai întâi elector de Brandenburg (1387), apoi iniţiază o cruciadă care se sfârşeşte cu înfrângerea de la Nicopole (1396), prilej cu care ia tangenţă la posibilul său drept de a-i urma tatălui său Carol I la conducerea regatelor acestuia. Începe o lungă serie de războaie cu Republica Veneţiană, cu Boemia, croaţii, bosniacii, înfiinţează în 1408 "Ordinul Dragonului", în 1431 este încoronat rege al Italiei cu titlul de "împărat roman", alte războaie şi moare în 1437 fiind înmormântat la Oradea (în catedrala catolică ce a fost distrusă cu ocazia invaziei turceşti).

            Urmează o nouă perioadă de "interregnum" când se perindă la conducerea acestor teritorii casa de Habsburg (cu Albert de Habsburg 1437 - 1439 şi Ladislau al V-lea Postumul de Habsburg 1440 - 1457) şi interferă casa de Luxemburg (Elisabeta de Luxemburg) şi linia Iagello a Poloniei (Vladislav I, Ladislau al V-lea) până când este înscăunat Matia Corvin, în 1458, fiul lui Ioan de Hunedoara, ce domneşte până în anul 1490 (domnia acestuia fiind considerată a fi cea care înlocuieşte dinastia angevină).

            După Matia Corvin, vine dinastia Iagello (a Poloniei) cu Vladislav II Iagello (1490 - 1516) şi Ludovic II Iagello (1516 - 1526) care moare în bătălia de la Mohacs împotriva turcilor (în urma căreia teritoriile Ungariei, prin tratatul de la Oradea, sunt împărţite între casa de Habsburg, nordul şi vestul şi Imperiul Otoman, centrul, Transilvania devenind independentă din anul 1570).

            Urmează aşa-numitele "Uniuni", mai întâi cu Sfântul Imperiu Roman, începând cu 1526 până în 1705 (după eliberarea de sub ocupaţia otomană, 1683, întreg teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei întră sub dominaţia casei de Habsburg), apoi cu Imperiul Austriac (din 1705) cu toate că toţi regii ce au urmat au ţinut tot de casa de Habsburg până în 1780, apoi de Habsburg-Lorena până în 1848.

            Din 1848 se manifestă forma politică de guvernare dualistă, sub denumirea de Imperiul Austro-Ungar... Perioadă care va fi discutată în articolul următor...

             Ce se poate sesiza din acestă scurtă trecere prin istorie?!? Chiar dacă există elemente de tutelă clară asupra teritoriului Transilvaniei de către "tot felul de puteri", este clar că acesta a avut aproape permanent un fel de independenţă clară, un fel de autonomie certă ce a ţinut doar de formele de suveranitate locală manifestă prin voievozi, principi, conţi, baroni, etc, supunerea faţă de o autoritate centrală fiind pur scriptică, eventual de tip vasalitate, Ungaria nefiind altceva decât un teritoriu (cu capitală "flotantă" - Buda a fost capitală în perioada 1361 - 1541 şi abia în 1873 ia fiinţă Budapesta prin unirea a trei oraşe - Obuda, Buda şi Pest) cu acelaşi statut de vasalitate faţă de puterile din vest.

            Particularizând pe zona care ne interesează, cea a Ţării Haţegului, aceasta beneficia de un sistem de apărare bine structurat (cetăţi de pământ şi piatră întărite cu valuri şi şanţuri de pământ, acolo unde era posibil) încă de pe vremea dacilor (davele) şi a romanilor (castrele), la care s-au adăugat unele lucrări efectuate de-a lungul timpului, de consolidare şi/ sau adaptare la cerinţele militare ale momentului, putându-se lua în discuţie că, această zona era una dintre cele mai bine fortificate zone din România acelor timpuri1Cercetările arheologice efectuate la Sălaşul de Sus, Mălăieşti, Râu de Mori, Răchitova, Subcetate şi altele confirmă cele afirmate mai sus. Dar, de partea cealaltă, nu beneficia de nici un fel de bogăţie naturală exploatabilă, rolul principal al acestei zone fiind cel de apărare a zonelor de intrare din şi între Banat şi Oltenia. Din aceste motive, zona Ţării Haţegului a interesat pe orice cotropitor sau stăpânitor doar din punct de vedere militar, orice formă de dominaţie fiind doar un fel de simplă alocare de responsabilitate de apărare a acelei zone, în schimbul acestor servicii haţeganii beneficiind de autonomia lor, deseori totală (cel puţin în perioada de început a Evului Mediu).

            Dar, începuturile Evului mediu găseşte acest teritoriu sub tutela lui Glad, apoi sub tutela lui Litovoi, "moştenitor" al teritoriilor aflate sub tutela cumanilor, într-o formă de organizare locală, evident de tip feudal, cu mult timp înainte de apariţia feudalismului vestic, cnezii şi voievozii români fiind similari ducilor şi conţilor vestici. De exemplu, voievozii Litovoi şi Seneslau beneficiu de statuturi privilegiate, dovedind un nivel ridicat de organizare politică, recunoscută de suzeranitatea vestică.

            La acest moment, statutul clasei feudale româneşti din Transilvania s-a modificat, în general, substanţial, ca formă şi conţinut. Cea mai mare parte a acestei clase, care stăpânise posesiuni, adică pământuri şi supuşi, în virtutea dreptului cnezial, se vede scoasă din prerogativele sale străvechi şi redusă la situaţia juzilor săteşti, ori direct la aceea a iobagilor pe moşiile nobililor laici şi ecleziastici31. Introducerea noilor rânduieli feudale de tip apusean s-a făcut la început tacit, fără o bază juridică specială, destul de abuziv, prin danii regale, uzurpări, încălcări, acaparări rezultate din aplicarea forţei şi din manifestarea anarhiei feudale, pentru ca apoi, după jumătatea secolului al XIV-lea, în vremea lui Ludovic I de Anjou şi a lui Sigismund de Luxemburg, să se desfăşoare acţiuni sistematice şi organizate, încadrate în decrete regale şi alte reglementări cu putere de lege, orientate în special spre oricine se opunea religiei şi poftelor baronilor locali, parveniţi şi autointitulaţi drept stăpâni, încetul cu încetul devenind un fel de politică de excludere a românilor ca entitate (natio) din sistemul politico-religios al regatului.

 

            1247.

            Prima menţiune documentară a Ţării Haţegului datează din 1247, când este amintită în "Diploma Cavalerilor Ioaniţi", ca făcând parte din voievodatul Olteniei (al lui Litovoi). Următoarea menţiune apare abia în anul 1276 când este amintit pentru prima dată "Comitatul Hunedoarei" din care făcea parte şi Ţara Haţegului, instituţie administrativă creată de regii Ungariei, îndată după înfrângerea lui Litovoi şi scoaterea acestui teritoriu de sub autoritatea voievozilor români1,3.

 

            1360.

            La data de 1 iunie 1360 este emis un document12 ca rezultat al unei adunări cneziale (tribunal), în care se remarcă (în acest document) lipsa din enumerare a voievodului sau voievozilor locali (cunoscuţi în acei ani, de exemplu, în Maramureş, Banat, Bihor, Zarand, etc) chiar dacă se prezumează că, în urma menţiunilor din "Diploma Ioaniţilor" (1247) că, din secolul XIII, Ţara Haţegului se afla sub autoritatea voievodului sub-carpatic Litovoi (Oltenia), chiar dacă la 1360, anul acestui document, există unele "contestaţii" că, Ţara Haţegului (ca district) se afla deja sub autoritatea voievodului Transilvaniei şi a comitelui de Hunedoara.

            În acest sens există dovezi certe ale unei feudalităţi prestatale româneşti2 clare şi certe, ale unui model local de societate feudală, identic sau foarte asemănător în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre o societate polarizată unde cnezii şi voievozii reprezentau pătura suprapusă în raport cu supuşii lor direcţi şi cu oamenii de rând ai satelor şi oraşelor (membrii obişnuiţi ai obştilor). Astfel sunt prezenţi cnezii laici (kenezii), cnezii preoţi (sacerdotes, presbiteri, archidiaconi), supuşii cnezilor (iobagiones) şi românii de rând (olachi populani).

 

            1366.

            Diplomele lui Ludovic I, prin care stăpânirea legală a pământului şi supuşilor nu se putea exercita decât prin intermediul dreptului scris consemnat în acte emise de cancelaria regatului (evident o decizie absolut abuzivă care anula toate drepturile de proprietate "de facto" pregătind atribuirile ulterioare, fără bază legală). De asemenea, nobilii necatolici erau excluşi de la dreptul de stăpânire a moşiilor, măsura vizându-i, în mod expres, pe cnezii şi mvoievozii români care, din punctul de vedere al autorităţilor, erau "schismatici", respectiv ortodocşi. În fine, tot atunci începe prigoana organizată împotriva clericilor ortodocşi în ansamblu şi cu atât mai mult contra celor ce erau şi stăpânitori de pământ32.

            Urmează, astfel, o lungă perioadă care a întârziat aplicarea acestor "decrete", din cauza unei ridicări în masă (insurrectio generalis) a aproape întregii Transilvanii, care, de fapt, va duce la degradarea progresivă a situaţiei clasei feudale româneşti sau la încadrarea unei părţi a ei în rigorire pretinse atât de imperativ. Această încadrare s-a făcut treptat, în etape, cu încercări de ieşire de sub incidenţa rânduielilor oficiale, cu amânări îndelungate în aplicarea măsurilor. Ba mai mult, în unele "ţări" româneşti de margine ale Transilvaniei (cum este şi cazul Haţegului), rămase compacte prin structura geografică specifică (depresiuni relativ închise, zone montane, etc) şi prin raporturi tradiţionale cu voievodatele extracarpatice, actele de la 1366 nu au înregistrat nici un ecou, oprindu-se la hotarele lor.

 

            1371.

            Dar, cu toate acestea, se poate deduce şi atesta (practic) faptul că instituţiile administrative specifice românilor continuă să se menţină, autonomia manifestându-se prin acţiuni comune sau prin afirmarea solidarităţii lor în faţa autorităţii comitatului. De exemplu, în teritorii stabil controlate de maghiari, cum ar fi Deva, în 1371, toţi cnezii şi românii din cele patru scaune ale Devei (districte), cer ca românii să fie judecaţi după legea românească, "jus valachicum", refuzând legea cea nouă.

            Şi toate acestea pe fundalul unei creşteri demografice deosebit de lente datorată unor condiţii de viaţă deosebit de aspre, cu invazii turceşti repetate, lupte între feudalii autohtoni şi/ sau cu cei nou veniţi, devastări, răscoale, mortalitate infantilă foarte ridicată, incendii repetate (majoritatea gospodăriilor/ construcţiilor fiind din lemn) şi altele... Este, totuşi, adevărat că au avut loc unele deposedări sau încercări de deposedare a locuitorilor de către străini, dar acestea nu au fost nici numeroase, nici semnificative ori durabile în timp.

            Cu toate acestea, cnezimea haţegană a început activitatea de obţinere a actelor de "danie" regală, care să-i justifice stăpânirea din vechime a cnezatelor strămoşeşti.

 

            1380.

            Document, titlu de donaţie, în care un anume Stoian din Lunca Cernei este numit "cneazul românilor din ţinutul Cetăţii Haţeg" (kenezius Olachorum districtu castri Hathzak)5.

            În această perioadă se remarcă în zona Ţării Haţegului un număr de cinci - şase familii cneziale mai puternice şi mai bogate4. Menţiunea legată de acordarea unui titlu de donaţie pentru cneazul Stoian din Lunca Cernei, cneaz al românilor din districtul cetăţii Haţegului, evidenţiază prestigiul ridicat conferit de oficialităţi (la care apelează pentru acordarea unui titlu de donaţie), fără a mai lua în calcul cnezimea locală.

            În această perioadă, în întreaga Ţară a Haţegului, se aflau un număr de aşezări săteşti de aproximativ 2001, satele fiind aşezări vechi (număr rămas constant şi în viitor, inclusiv din punct de vedere demografic), aflate la altitudinea de 250 - 400 m, rareori fiind depăşit plafonu lde 500 de m.

 

            1396

            În perioada premergătoare bătăliei de la Nicopole (25 septembrie 1396) este scris "Codex Latinus Parsinius" de către Paulus Sanctinus Ducensis în care, Haţegul apare pentru prima dată într-un document cartografiat. Autorul este un tehnician militar italian care realizează acest tratat militar pentru Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, în timp ce acesta pregătea in Banat cruciada antiotomană, la care au participat numeroase armate de cavaleri occidentali, precum şi armata română condusă de Micea cel Bătrân, cruciadă care s-a încheiat cu înfrângerea armatelor creştine (motiv pentru care tratatul are câteva pagini mutilate, prin care şi cele legate de datare şi partenitate). Toate aceste detalii duc la ideea calităţii şi veridicităţii deosebite a datelor din acest codex şi la faptul că Haţegul şi Deva (după părerea mea, şi nu Hunedoara cum deduc mai mulţi istorici - chiar dacă Deva este atestată documentar în 1269, faţă de Hunedoara care este atestată cu doar 4 ani mai devreme, 1265, Deva fiind atestată sub numele de "castrum Deva", de la vechea denumite dacică a localităţilor, cea de dava, davă, eventual completată de "castrum", denumirea romană sau latină a aşezărilor importante, cetăţilor etc,, sub autoritatea romană, dovadă stând urmele de "murus dacicus" de la bazele cetăţii Deva, faţă de Hunedoara care este menţionată sub numele de Hungnod, în ţinutul Varmeghiei, fără nici o legătură la viitoarea denumire de Hunyad sau de faima atrasă spre această localitate de către marii Iancu de Hunedoara, pe numele său real Ioan Corvin, eventual "Ioannes Corvinus" sau, cel mult, Ioan Românul, cum este denumit în documentele vremii şi urmaşul acestuia, Matia Corvin sau Matei Corvin - de exemplu, cetatea Devei este "dintotdeauna" pe când Hunedoara "beneficia" doar de o simplă întăritură de apărare până la renumele corvinilor care, prin Ioan Corvinul, transformă în secolul XV întăritura în castel).

 

            1400.

            Începutul acestui secol (al XV-lea) îi surprinde pe români concentraţi într-un efort de a fi recunoscuţi ca stăpâni. Dar, în timp, aceştia vor fi convinşi de insuficienţa oricărui efort de recunoaştere a stăpânirilor de tip cnezial şi aceşti feudali români vor cere şi vor obţine, în mare parte, înnobilarea, cu preţul unor servicii "suplimentare" aduse suveranilor în politica de centralizare statală şi de combatere a anarhiei feudale sau în efortul antiotoman. Astfel că, participările militare au trecut pe prim plan în vremea lui Sigismund de Luxemburg, Iancu de Hunedoara şi Matia Corvin.

 

            1418 - Baru - Atestarea documentară.

            Document înţelegere, în faţa adunării cneziale din Haţeg între Barbu şi Ştefan, fiii lui Lelu de Râu Bărbat, împreună cu Stanciu, fiul lui Barbu (deci nepotul lui Lelu), şi un grup de mai mulţi fraţi copărtaşi sau codivizionali: Ladislau, fiul lui Barbu, Stoica, fiul lui Radu, Barbu, fiul lui Stoica, probabil (Barb, filius eiusdem), Grigore, fiul lui Stanciu, Chomaan, Bathul, Petru şi Dionisie, fiii lui Manea, Oană (Wana), Mirozlaw, Cârstea (Kerezthee), fiul lui Manea, Ştefan, fiul lui Zlowa, Cârstea, fiul lui Muşa (Musa), Neagoman, Dragomir şi Barbu, fiii lui Litu (Lithul), cu fraţii lor pe de altă parte8.

            Notă: Acest document se pare că s-a "rătăcit", inclusiv microfilmul ce s-a aflat în păstrare la Arhivele Naţionale Bucureşti (căutările vor continua).

            Deoarece documentul, alături de alte particularităţi, nu precizează despre care cnezat este vorba, s-a presupus, perfect plauzibil că este vorba despre Baru Mare. Aceasta cu atât mai mult cu cât alte sate din zonă ies relativ uşor din discuţie datorită existenţei acolo a altor stăpâni şi cu atât mai mult, cu cât Baru Mic sau Bărişorul (Kis Barisor), trecut în dreptul de danie regală prin moartea lui Vancu (Bank), fiul lui Litovoi (Lithuov), este dăruit în 1421 lui Costea, fiul lui Iarislau de Sălaş (şi prin el rudelor sale Nanul, Iarislau, fiul lui Barbul, Dionisie, fiul lui Cândreş de Streisângeorgiu) pentru credincioasă slujbă şi pentru eroismul membrilor acestei familii, care şi-au vărsat sângele în lupta cu turcii de sub cetatea Haţegului (pugna cum sevissimis Turcis ... sub castro Haczog)10 (certificând că Bar/ Baru/ Baru Mare exista cu mult înainte de această dată, odată ce, se făcuse deja desprinderea de noi moşii, din cea de origine, constituindu-se Baru Mic).

            Dacă într-adevăr în acest document este vorba despre Baru Mare, atunci se poate spune că este vorba despre un cnezat (sau voievodat) stăpânit în devălmăşie de 10 - 11 familii şi că, de la această dată, familia din Râu Bărbat avea un ascendent serios asupra celorlalte, stăpânind cu titlu personal şi individual o jumătate din posesiunea aflată în atenţia noastră.

 

            1444 - Baru.

            Ascendentul familiei din Râu Barbat asupra Barului este întărit de un nou document emis în acest an, prin care regele Vladislav al Ungariei dăruieşte unor sălăşeni posesiunile Mălăieşti, Bărişor, Crivadia şi a patra parte din Sălaşu de Sus13. În acelaşi an, tot suveranul Ungariei cere capitlului de la Alba Iulia să introducă în stăpânire (pe veci) pe Dumitru, fiul lui Mihail de Râu Bărbat ("pentru faptele de credinţă şi meritele slujbelor credincioase") în stăpânirea moşiilor Râu Bărbat, Ohaba şi Barul14 (aflate în comitatul sau districtul Hunedoara, în a căror stăpânire netulburată numitul Dumitru spune că s-au aflat de mult timp înaintaşii săi şi că ele însuşi se află chiar şi acum, împreună cu toate folosinţele şi cele ce ţin de ele), întărind astfel posesia acestei zone pe familia Râu Bărbat.

 

            1453 - Baru.

            În data de 15 noiembrie a acestui an, regele Vladislav dăruieşte şi întăreşte în parte stăpânirea lui Dumitru de Râu Bărbat (căruia îi sunt donate părţi din posesiunile Râu Bărbat şi Baru) dar şi a sălăşenilor (Dionisie, Sărăcin, Ştefan, fiii lui Cândreş cel Mic, Sârbul/ Sorbul, fiul lui Iarul, Cândreş, fiul amintitului Dionisie, Grigore şi Danciul, fiii lui Costea, precum şi Petru, Danciul şi Dionisie, fiii lui Iarul de Sălaşu) posesiunile Merişor, Crivadia, Mălăieşti şi a treia parte din Bar, aşezate şi aflate în districtul Haţeg15. Punerea în stăpânire se face "cu acele condiţii, serviţiile şi obiceiuri, cu care înaintaşii noştri regi ai Ungariei au obişnuit să dăruiască sate şi moşii în districtele româneşti". Documentul preciza că ei s-au împotrivit cu bărbăţie viclenilor turci, cei mai sălbatici prigonitori ai numelui evlavios de creştin, care obişnuiau să năvălească în chip duşmănos în părţile de jos ale pomenitului nostru regat al Ungariei şi săi jefuiască pe locuitorii ei.

  

            1457 - Baru.

            Documentul menţionat în 1453, are în acest an un fel de "întărire documentară" prin intermediul unei decizii în care, aceloraşi beneficiari (cu unele excepţii) li se recunosc aceleaşi sate şi părţi de sate ca în 1453, adăugându-se însă la ele Sălaşu de Jos şi jumătate din Sălaşu de Sus16. Între beneficiarii stăpâni ai unei treimi din Bar şi ai celorlalte posesiuni apar din nou şi cei din Streisângeogiu (Dionisie, fiul lui Cândreş), rude cu sălăşenii.

            La data de 4 ianuarie 1457, Ladislau al V-lea, regele Ungariei, porunceşte capitlului de la Alba (Albens) să introducă pe Dumitru din Râu Bărbat, fiul lui Barbu, fiul lui Lelu de Râu Bărbat, în stăpânirea posesiunilor lor Hobiţa, Federi, a unei jumătăţi din Ponor, a unui sfert din Râu Bărbat şi a unei părţi din Bar17. Documentul mai spune că Dumitru şi ai săi au stăpânit din vechime aceste sate şi moşii, fapt care ar pleda desigur, odată în plus, pentru identificarea voievodatului/ cnezatului pomenit la 1418 cu Baru. Porunca regelui este dată în urma cereri adresate de "Dionisie, Surban, Petru şi Danciul, fiii lui Iarul de Sălaş" şi privea pe "Dionisie, fiul lui Cândreş de Streisângeorgiu, Sărăcin, fiul lui Sărăcin, Danciul, fiul lui Costea, Ştefan, fiul altui Cândreş de Sălaş, rudele lor".

            La data de 29 ianuarie (sabbato proximo ante festum purificationis beate Marie Virginis) apare un document emis la Buda, de cancelaria regelui Ladislau al Ungariei, care scrie Capitlului din Alba Iulia că "pentru credincioasele servicii ale supuşilor săi Stan (Zthan), Dan (Dan), fiii lui Dragomir (Dragumer) şi Neag (Nyag), fiul (filius) Voievodului (Wayvode) din Bar, prin care acesta din urmă dăruieşte urmaşilor lor a treia parte din posesiunea Bar (cu toate pertinenţele şi folosinţele sale), care nu ţine de cetate regală"6, fiind o dovadă clară că, pe aceste meleaguri, în acele timpuri, organizarea se menţinu-se neschimbată (din document reiese că Stan, Dan şi Neag, prin înaintaşii lor, au stăpânit din vechime această posesiune, dar că, până la momentul documentului, îşi întăresc stăpânirea prin prevalarea de dreptul regatului şi de actul de danie scris)7. Evident, acest document devine un fel de atestare, care dovedeşte că, situaţia administrativă în care apar menţiuni despre cnezii şi voievozii locali ai Ţării Haţegului continuă şi în a doua jumătate a secolului XV, fiind, de fapt, singura pomenire a instituţiei voievodale în Ţara Haţegului (pe lângă cea a voievodului Litovoi din 1247).

            Apoi, în vederea introducerii în stăpânire, regele porunceşte capitlului să-şi trimită omul de mărturie, care, alături de omul de mărturie al suveranului (prezenţi ambii la faţa locului, adică în satul Bar), să procedeze, în prezenţa vecinilor şi a megieşilor, la cele cuvenite. Oamenii de încredere ai regelui sunt Valentin de Firiteaz (Feyereghaz) sau Vlad de Ciula (Wlado de Chwla) ori Nicolae de Ciula sau Dragoş de Silvaş (Dragws de Zylwas) ori Kopaz de Vad (Wad). Actul mai subliniază că, dacă vor apărea contrazicători (împotrivitori), aceştia să fie chemaţi contra numiţilor Stan, Dan şi Neag în prezenţa voievodului sau vicevoivodului Transilvaniei.

            Pe verso documentului menţionat, lateral - stânga, reprezentantul Capitlului a notat că introducerea a fost făcută la 20 februarie 1457 (dominico die proximo ante festum Kathedre beati Petri apostoli), în prezenţa oamenilor de mărturie (Kopaz de Vad şi George subdiaconul, ultimul din partea capitlului), fără să fi apărut nici un contrazicător.

            De remarcat este faptul că numele tuturor celor menţionaţi din zona Haţegului şi a Barului au nume româneşti (Stan, Dan, Dragomir, Neag) iar oamenii de încredere al regelui poartă de asemenea nume româneşti (Vlad, Dragoş).

 

            1458 - Baru.

            În ianuarie 1458, Cândeştii obţin de la MIhail Szilagy, pe atunci guvernator al Ungariei, donaţia Ohabiţei, Federilor, Plăişorului, numit cu alt nume Uric, o pătrime din Râu Bărbat, jumătate din Ponor şi o pătrime din Bar21.

            Un nou document de proprietate (12 martie 1458) cu privire la teritoriul Baru (o pătrime), este emis de către capitlul bisericii de la Alba Iula în favoarea Cândeştilor şi Cândreştilor de Râu de Mori, cărora li se mai recunosc acum Ohăbiţa, Federi, Uric (cu numele de Plăişor), jumătate din Ponor şi o pătrime din Râu Bărbat18. În acest scop, alături de trimisul regelui "Dumitru de Streisângeorgiu a fosdt trimis Grigore, preotul stranei bisericii, care ducându-se în faţa pomenitelor posesiuni Ohabiţa, Federi şi Plăişor şi la a patra parte a posesiunii Râu Bărbat, şi jumătatea posesiunii Ponor şi a posesiunii Baru, pe a patra parte a aceleia, i-au pus în stăpânire pe acelea cu toate folosinţele şi cele ce ţin de dânsele spre a le stăpâni pe veci, fără a se fi înfăţişat nici un împotrivitor, timp de trei zile neîntrerupt cât a adăstat acolo după obiceiul regatului".

 

            1458 - Baru.

            În februarie 1459, Ladislau şi Ioan Cândreş intră în conflict cu cnezii din Râu Bărbat, care le contestă dreptul de punere în stăpânire. Ca urmare a plângerii lor, regele Matia scrie magistraţilor din comitatul Hunedoara să-i "apere pe Ladislau de Râu Bărbat, Ioan zis Pagan, Valentin Barb, Ştefan fiul lui ... precum şi pe Clara, văduva lui Barb, fiul lui Lelu şi pr fiica nemăritată numită Ciula, în stăpânirea posesiunilor Râu Bărbat, Ohabiţa, Uric, Baru şi Federi", "împotriva lui Cândreş de Râu de Mori şi Ladislau, fiul lui Cândea, edoarece acele posesiuni fuseseră solicitate de către Cândeşti cu titlu de posesiuni trecute în drept regal, prin moartea fără moştenitori, trecându-se sub tăcere faptul că există moştenitori"22.

 

            1464 - Baru.

            Sălăşenii şi cei din Streisângeorgiu sunt iarăşi confirmaţi ca stăpâni în Bar (partea lor fiind distinct numită Baru Mic - Kis Bar)19.

            De partea cealaltă, "Dan, fiul lui Barbu de Baru, Stan fratele său după tată, se opu punerii în stăpânire a unor cnezi din Livadia, în stăpânirea unor părţi de posesiune Livadia22".

 

            1473 - Baru.

            Divergenţele în problema stăpânirii unor posesiuni din Ţara Haţegului, dintre cnezii de Râu Bărbat şi cei din Râu de Mori continuă prin intervenţia celor dintâi la autoritatea regelui Matia Corvinul care, la data de 14 iunie "dă de ştire că au venit în faţa sa Dumitru Românul, Valentin, Ştefan, More şi Mihail, apoi Stanciul, Ştefan Ardeleanu, Ladislau Românul, Emeric Nicolau, Stanciul şi Iarul de Râu Bărbat şi au oprit pe Ladislau Kendefi de Râu de Mori, pe fiii săi Nicolae şi Mihail şi pe Cândreş, fratele său, de la stăpânirea posesiunilor Ohabiţa, Uric, Federi şi a părţilor din posesiunile Bar şi Ponor22".

 

            1478 - Baru.

            Regele Matia Corvinul dăruieşte posesiunile primite în 1458 de Cândeşti şi Cândreştii de Râu de Mori lui Ladislau şi Dumitru Românul (Olah) de Râu Bărbat şi fraţilor lor20.

 

            1479 - Baru.

            La moartea lui Dumitrul (fiul lui Barbul), fraţii lui au cerut (probabil) o nouă recunoaştere a stăpânirii lor prin act de danie.

 

            1480 - Baru.

            În condiţiile solicitărilor fraţilor lui Dumitrul (din 1479), familia din Râu Bârbat este contestată pentru posesiunile din Ponor şi Bar, de Mihail, fiul lui Ladislau Cândea şi Andrei, fiul lui Ioan Cândreş de Râ de Mori, alături de fraţii lor23. În acelaşi timp se împotrivesc celor din Râu Bărbat şi Stan cu fratele său Dan, care, dealtfel, au şi ocupat ceea ce pretindeau că li se cuvine de drept în satul Bar. Între vecinii posesiunilor aflate în atenţie, alături de aceşti Stan şi Dan de Bar, sunt pomeniţi Basarab şi Ioan de Râuşor, Mihail de Galaţi şi Andrei de Pui. Interesantă este apariţia lui Sthan de Hwnyad, care, dacă este acelaşi cu Stn de Bar, înseamnă că fusese luat între timp de Hunedoreşti, în slujba cetăţii, conform politicii urmate de Iancu de Hunedoara de promovare a cnezimii şi a nobilimii româneşti de origine cnezială.

 

            1482 - Baru.

            Disputa este temporar tranşată printr-un compromis, fraţilor lui Dumitru de Râu Bărbat (Ladislau Românul, Valentin, Ştefan, Semin şi Danciu) le rămân poseiunile Uric, Ohăbiţa şi o pătrime din Râu Bărbat, iar Cândeştilor şi Cândeştilor de Râu de Mori li se recunosc moşiile Feder, jumătate din Ponor şi două părţi din Bar24.

 

            1493.

            Un document emis de capitlul de la Alba, la 21 februarie 1493 descrie unele elemente legate de etnia şi numărul supuşilor (iobagilor) de pe o posesiune. Astfel că, nobilii MIhai şi Ştefan, fiii răposatului Petru din Fărcădinul de Jos, "pentru a face faţă grabnic în acest moment unor nevoi grele ale lor", au zălogit lui Mihail Cândea de Râu de Mori, pentru 250 de florini ungureşti de aur pur, o sesie sau casă nobiliară a lor din Fărcădinul de Jos, cu curtea şi grăsina aferente şi 12 bucăţi de pământ arabil, plus încă o bucatp precum şi încă 7 bucăţi situate în posesiunhile Fărcădinului de Jos şi Crăguiş. În toal sunt 20 de bucăţi de teren arabil aparţinătoare acelei case nobiliare. Au mai zălogit şi trei sesii iobăgeşti, în care locuiau românii David, în una, Grozia sau Grozea (Grozya), în alta şi Damian în a treia. A patra sesie zălogită era a iobagului Nan, care trăia în acea casă nobiliară. Se mai adaugă două sesii iobăgeşti din posesiunea Sarmizegetusa (Warhel), în care locuiau iobagii români (iobagiones Wolachales) Iacob (Jacobus) lu respectiv Radul (Radwl). În final, Mihai şi Ştefan de Fărcădin au mai luat cu împrumut încă 50 de florini, pentru care, dacă nu i-ar înapoia la soroc, să trebuiască să zălogească încă două sesii iobăgeşti ale lor din Fărcădinul de Jos lui Mihail Cândea. Sorocul era în ziua de Crăciun a anului 1493.

            În această perioadă devin din ce în ce mai evidente acţiunile care inaugurează în pământurile Haţegului tendinţele de stabilire a unor sisteme de vasalitate. Un grup de nobili mărunţi din Livadia, reprezentaţi de Stan, Costea, Petru, Basarab, Danciul, Ladislau, alt Basarab, Lupşa şi Matei, îi recunoşţteau lui Ladislau Arca dreptul asupra unor părţi stăpânite de ei în Livadia, înspre Vala Lupului, în măsura în care acela ar fi reuşit să le obţină confirmarea stăpânirii din partea voievozilor Transilvaniei. Interesant şi destul de neobişnuit este faptul că în 1493 voievozii au emis două acte, la date diferite (17 august şi 28 noiembrie), pentru aceeaşi introducere în stăpânire. Oricum, cercetarea capitlului s-a produs o singură dată, pentru ambele mandate, la 3 decembrie. S-au marcat atunci, separat, contrazicerile nobililor Nandra, Haliba, Danciul, Mihail, Ladislau, al Mihail, Ştefan, Simion, Ladu şi Andrei de Pui, precum şi ale nobililor Ioan, Petru, Ioan Oană, Vâlcul şi Roman de Ponor, ale lui Mihail Kendefy şi Petru Kenderessy de Râu de Mori.

 

            1495 - Baru.

            În acest an se repretă tentativa lui Ladislau Arca din 1493 dar grupul de împotrivitori a intervenit cu promptitudine şi, cum alte ecouri de intervenţie în Livadia au dispărut (nu au mai fost transmise prin/ de documente) este evident că încercările au eşuat.

            Urmaşii celor din Streeisângeorgiu (Vişa. fiica lui Dumitru) sunt în dispută cu cei din Râu de Mori (cu care, între timp, se şi înrudiseră: mama Vişei numită Ana era fiica lui Cândea de Râu de Mori) pentru un lung şir de posesiuni, între care şi Barul, numai că Vişa îşi cere pătrimea fetelor ca urmaşă a Cândeştilor, fiindcă, probabil, la acea dată, cei din Stresângeorgiu (dintre care Vişa făcea parte după tată), ca şi sălăşenii, pierduseră tot ce mai aveau din Bar.

 

            1496 - Baru.

            La 1496, când Mihai de Kendeffi (Cândea) şi Petru Kenderesi (Cândreş) de Râu de Mori obţin un nou titlu de donaţie (nova donatio) de la regele Vladislav (ca o confirmare a stăpânirilor lor), pe lângă multe alte proprietăţi, pentru introducerea în jumătate din Bar, s-au opus Dragomir de Bar şi Naage (posibil Neagra). Ca urmare, la 4 iulie 1497, voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi, dă de ştire că Petru Cândreş de Rău de Mori şi Mihail Cândea de Râu de Mori au hotărât să înlăture toate pricinile de gâlceavă şi toate procesele dintre ei, recurgând la medierea a "şase bărbaţi cinstiţi şi nobili" (arbitri).

            Această împăcare era absolut necesartă în contextul acutelor duşmănii şi opoziţii pe care le stârnise familia Cândeştilor cu câţiva ani în urmă din partea vecinilor păgubiţi. Ecoul unei astfel de dispute violente, dfestul de comună în lumea feudală, se întâlneşte într-un document din 14 august 1487, emis la Bârcea. Aici, înaintea reprezentantului lui Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, a castelanilor de Deva şi de Hunedoara şi a juzilor nobililor comitatului Hunedoara, nobilii DUmitru, Petru şi IOan de Sânpetru aduc o acuză gravă nobilului Mihail Cândea de Râu de Mori. Ei arată că, nu cu mult timp în urmă, Neagu (Negh), Vlad (Wlad), Vrancul (Wrancwl), Jitian (Sythyan) şi Peteu (Pethew), iobagi ai lui Mihail Cândea din satul acestuia Nucşoara, "după un anumit plan ticălos chibzuit între ei, cu arma în mâini, cu forţa şi în chip tâlhăresc", s-au îndreptat spre pădurile nobililor pârâşi, de unde obişnuiau să taie şi în trebut arbori. Aici, cu strigăte puternice, unul dintre aceşti români (unus ipsorum Volachorum) i-a ameninţat pe nobilii de Sânpetru (care voiseră să îţi apere pădurile) şi apoi, cu toţii, i-au atacat pe aceşti nobili cu săbii, lănci, arcuri şi săgeţi, provocându-le unora răni şi aplicându-le diferite lovituri. La care fapte, zişii nobili, "învingându-şi frica şi ca să se ferească de moarte", ai stat "cu bărbăţie" împotriva atacatorilor şi "din întâmplare", l-au omorât pe iobagul Peteu. După acesta, se spune în document, la scurtă vreme, Neagu, Vlad, Vrancul şi Jitian, împreună cu mai mult de 300 de iobagi (plusquam trecentis iobagionibus) ai lui Mihai Cândea, cu "ietre de moară şi pari, cu mâini armate şi în chip tâlhăresc", au năvălit în posesiunea Sânpetru, în casa şi curtea amintiţilor pârâşi, au spart uşa casei, unde, dacă i-ar fi găsit, se spune mai departe, decât pe nobilele doamne, mama şi sora pârâşilor, cărora le-au pricinuit aspre bătăi, iar casele au fost gata să le dea foc. După aceasta, nobilii de Sânpetru au cerut lui Mihail Cândea să-i prindă şi să-i închidă pe vinovaţi spre a le sta înaintea judecăţii, da acesta a refuzat, "ca şi cum aceste rele, le-ar fi făcut cu voia şi la sfatul său". De altfel, nobilul Mihail Cândea a refuzat să se prezinte şi la cercetarea şi judecata de la Bârcea, unde adunarea nobililor ţinutului i-a osândit pe vinovaţi, în lipsă, la pierderea capetelor. Se remarcă faptul că (dacă nobilii din Sânpetru nu au exagerat), că Mihail Cândea ridicase de pe moşiile sale peste trei sute de iobagi într-un conflict armat. Altă percepţie importantă este faptul că, în acest document, după ce Neagu, Vlad, Vrancul şi ceilalţi sunt calificaţi drept iobagi, ulterior sunt caracterizaţi ca români (ex unum ipsorum Volachorum), ca şi cum "român" sau "rumân" avea nu numai o conotaţie etnică, ci şi socială, de ţăran dependent, întocmai ca la sud de Carpaţi. Aşa cum "român", în unele azuri, era în Evul mediu sinonim cu "ortodox" sau "schismatic", tot aşa acest termen tinde să însemne şi supus, în condiţiile în care în Transilvania, mare majoritate a iobăgimii era românească.

  

            1499 - Baru.

            La 19 iunie 1499, capitlul de la Alba emite un nou document care relevă structura pe sesii iobăgeşti. În acest document se află cuprins un altul, din 16 mai 1499, dat la Cluj, prin care voievodul Transilvaniei, Petru, cerea capitlului din Alba Iulia să despartă şi să evalueze exact cele două jumătăţi ale posesiunii Bar, deoarece nobilii Dragomir şi Neag de Bar s-au împotrivit lui Mihail Cândea de Râu de Mori şi lui Petru Cândreş, tot de acolo, când aceştia din urmă, pe baza confirmării regelui Vladislav, din 1496, au încercat să-şi hotărnicească jumătatea lor din Bar. Împotrivirea fraţilor Dragomir şi Neag era motivată pe faptul că Mihail Cândea şi cu Petru Cândreş ar fi următir să intre nu în stăpânirea jumătăţii lor legiuite, pe care o stăpâniseră dinainte, ci în stăpânirea jumătăţii care aparţinea acestor nobili din Bar. Cei din Râu de Mori au negat acuzaţia şi s-a ajuns la judecată dinaintea voievodului transilvan, care a recurs la procedura obişnuită, prin mijlocirea capitlului albens. Capitlul arată la 19 iunie 1499 că, împreună cu omul său capitular şi cu omul voievodal, s-au aflat la faţa locului, în jumătatea de Bar aparţinătoare nobililor din Râu de Mori, toţi vecinii şi megieşii acesteia, anume nobilii Ioan Sărăcin de Sălaş, Danciul de Sălaş, Andrei de Pui, Stan de Livadia, Ioan de Livadia, alături de mulţi alţi nobili şi nenobili. Făcând hotărnicirea şi preţuirea cuvenită, aceştia au ajuns la concluzia că acea parte de moşie era formată din: şapte sesii iobăgeşti locuite, în care trăiau iobagii Teodor (Thywadar), Voina (Oyna), Lipşa (Lwpsa), Ştefan (Stephanus), Iuan (Iwan), Radul (Radwl) şi, respectiv, Domnica (Dominica), văduva lui Şerban (Sorban), toate în valoar5e de 7 mărci, două locuri drepte sau netede (planas) sesionale, în valoare de 2 florini, o jumătate a unei păduri de stejar, bună pentru tăiere şi pentru vânătoare, în valoare de 25 de mărci, având prin ea şi un rău cu peşti, numit popular (în limba vorbită) "Apa cu păstrăvi" (Pyzthrangoswyz), în valoare de o marcă şi jumătate, a patra parte a altui rău cu peşti, aflat tot acolo, în valoare de 2 florini şi 25 de solizi, în moneda curentă de atunci, calculând 100 de solizi la un florin, de asemenea 136,5 iugăre de pământ arabil, în valoare de 8 mărci şi jumătate, un fânaţ de 34 cosaşi, în valoare de 34 florini de aur, precum şi o jumătate de puţ sau izvor curgtor, socotit la o marcă şi jumătate. După aceasta, omul capitlului cu cel al voievodului, de faţă cu vecinii şi megieşii, s-au dus la cealaltă jumătate a moşiei Bar, procedând şi aici la hotărnicirea şi preţul cuvenit: două sesii iobăgeşti, în care locuiau Tatul (Thathwl) şi respectiv Domnica (dominica), văduva lui Iuan (Iwan), apreciate la valoarea de 2 mărci, trei locuri goale (vacua) şi fără construcţii pe ele, în valoare de o marcă, o moară cu roată (subtus volvens) preţuită la 10 mărci, jumătatea pădurii de stejar pomenite mai sus, în valoarede 25 de mărci, o jumătate de puţ curgător de o marcă şi jumătate, 86,5 iugăre de pământ arabil, estimate la 6 mărci, altă jumătate de apă curgătoare, amintită şi mai sus, în valoare de o marcă şi jumătate, un sfert dintr-o altă apă curgătoare sus-zisă, apreciată la 2 florini şi 25 de solizi şi un fânaţ de 24,5 cosaşi, în valoare de 24 florini de aur.

 

            1500.

            Finele secolului XIV şi începutul secolului XV găseşte pe nobilii (urmaşi ai cnezilor şi voievozilor) români în plin proces de încadrare în "legea regatului" a celor păşiţi pe cale aînnobilării, când cei mai mulţi dintre ei au renunţat la limba şi credinţa strămoşească şi nu au mai acţionat în nici o împrejurare în numele neamului lor, pentru a-şi păstra şi consolida statutul nobilităţii. Concluzionând, această trecere treptată de la calitatea de cnezi români la calitatea de nobili s.a produs pe parcursul a peste un secol şi jumătate în Ţara Haţegului33.

            Printre familiile cneziale care s-au înscris în această evoluţie se cuvin amintiţi Cândeştii din Râu de Mori, Muşina din Densuş, altele din Râu Bărbat, Sălaşi, Ciula, Fărcădin, Vad, Râu Alb, Ponor, etc.

 

            În 1501 apare pomenit un Bărbuţ, cneazul de Baru Mic (Barbwxzy, kenezius de Kysbar).

            După o lungă pauză, la 1507, cei din Râu Bărbat (prin nobila doamnă Clara, fiica nobilului Barbulti de Barbathviz), alături de alţii, reclamă pe cei din Râu de Mri că au ocupat şi deţin pe nedrept, între altele, şi jumătate din Bar27. În 1508, Cândeştii şi Cândeştii de Râu de Mori împreună cu Neagovan şi Laţcu de Baru Mare (Negovan et Laczko de Nagh Bar) cer voievodului, iar voievodul cere capitlului de la Alba să le rehotărnicească prin noi semne de hotar posesiunea Barul Mare28. Între împotrivitori s-au aflat vecinii din Petros, Livadia, dar şi sălăşenii (Cândreş şi Sărăcin), care continuau să stăpânească partea din Bar numită Baru Mic sau Bărişor (în text apare Kysbarysso).

            Şi, astfel, până prin 1510, jumătate din Bar rămâne stăpânit de familia nobiliară din Râu de Mori, cu toate că tot apar certuri, împotriviri şi dispute între membrii acestei familii, cum s-a întâmplat în 149625 şi 150726.

 

            1510 - Baru.

            Este anul în care toate posesiunile şi bunurile nobililor Nicolae şi Ioan de Kendeffy de Râu de Mori sunt confiscate de rege şi dăruite lui Blasius de Bethlen, "cubicularius nostri", pentru serviciile aduse de acesta "sfintei coroane" şi suveranului29. Motivul confiscării constă în unele acte nepermise, făcute intenţionat de cei din Râu de Mori, împreună cu familiarii lor, nobilii Dicul (Dykol), Hălmagiu (Halmagh) şi Neag (Nyag), fiii răposatului Dan de Bar. Despre aceştia din urmă ştim că, pe vremea când Dan de Bar mai trăia, în 1492, au fost reclamaţi ei, cu tatăl lor şi cu fraţii lor, Laţcu şi Leho, de nobilul Neagovan de Bar pentru unele încălcări de hotare ale părţii acestuia.

 

            Aşadar, chiar şi la această dată, este de netăgăduit că sistemul social şi juridic - instituţional feudal de model apusean este doar o evoluţie a sistemului feudal românesc prestatal, românii stăpânind şi acum, la finele secolului XV, în indiviziune pământul, românii Stan, Dan şi Neag având drepturi de netăgăduit, din vechime, asupra satului Bar, din moment ce nu s-a împotrivit nimeni, niciunul dintre vecinii maghiari, la "punerea" în stăpânire. Este o dovadă în plus că dania regală confirma "de iure" o situaţie "de facto" cu mult anterioară, bazată atunci doar pe "ius valachicum" şi pe varianta sa de tip feudal "ius keneziale".

            Stăpânii Barului erau încă familii cneziale locale devălmaşe, dar ajunse într-o stare de inferioritate faţă de cnezii vecini, poate după decăderea uneia dintre ele (la începutul sec. XV), care trebuie să fi deţinut preeminenţa înainte de anii 1400.

            Elementul surprinzător este că Neag apare ca fiu al Voievodului de Bar (Nyag, filius Wayvode de Bar), cu toate că din istoricul "documentar" al posesiunii (satului, cnezatului) Bar (care nu are nimic spectacular) nu permite la prima vedere, susţinerea afirmaţiei că aici ar fi rezidat un voievod, stăpân peste cnezatele din jur. În formularea "Nyag, filius Wayvode de Bar" termenul "Wayvode" are rol de substantiv propriu, nume de persoană. Conform regulilor de redactare a actelor latine medievale, dacă "wayvode" ar fi marcat o funcţie, un titlu, o demnitate, o calitate, etc, formula ar fi fost "Nyag, filius Barbath (de exemplu), wayvode de Bar". Cu toate acestea este greu de crezut că s-ar fi permis unei persoane, fie ea şi cneaz, să poarte un nume similar unui titlu. Mai mult, chiar dacă "wayvode" ar fi nume propriu (ca şi în cazul termenului cneaz - kenezius), este clar că instituţia voievodală a existat în Bar30.

            Cu toate acestea, se pare că localitatea Baru mare a fost menţionată documentar pentru prima dată în 1418 (cu 39 de ani mai devreme) într-un document înţelegere prin care un grup de proprietari din zona Baru cedează unei familii din zona Râu Bărbat jumătate din posesiunea cnezatului lor, cu toate pertinenţele şi folosinţele, mai puţin două iugăre de arătură. În schimb, cei din Râu Bărbat se obligă să nu-i mai tulbure în stăpânirea lor pe ceilalţi codivizionali pomeniţi în document9.

             Rezultă că, şi veacurile XIV şi XV se evidenţiază pe aceste meleaguri cu o societate cnezială (uneori şi voievodală, cu toate că există comentariile unor istorici care neagă existenţa unui voievod local, putând fi vorba despre o confizie cu o famili cnezială pe nume Voievod, căreia i s-a "desenat" şi un arbore genealogic) puternică şi stabilă ce va fi puternic perturbată abia începând cu a doua jumătate a sec. XV de procesul de transformare impus de stăpânirea "maghiară" (???), sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441 - 1456) şi apoi fiul său Matei Corvin (1458 - 1490).

            Dar, stăpânii apăruţi în sec. XV, mai puternici şi mai actiuvi, vor începe să deţină părţi din Bar, după cum am descris mai sus, prin acaparări, deposedări, "defectum seminis", căsătorii, etc, procedee specifice pentru lumea clasei feudale. De reţinut este faptul că, toate familiile pomenite sunt româneşti, haţegane.

 

           1516.

            În luna martie, regele Vladislav le donează Muşineştilor proprietăţi din Răchitova, Petros, Păucineşti, Ştreiu, Criva, Suliţa (dispărută), Lăcuia, Zocs (dispărută), Cerna, Meria, Cernişoara, Lunca Cernii şi porţiuni din Densuş, Hăţăgel, Toteşti, Sarmizegetusa, Ohaba şi Poeni34.

 

         Toate elementele prezentate despre lupta pentru nobilitate, pământ şi posesii, prin felul de a acţiona, prin procese şi judecăţi, prin încălcări, cotropiri şi ocupări de moşii, prin căsătorii, s-a pregătit terenul favorabil imixtiunii nobililor străini în Ţara Haţegului. Până la acest an (eventual anii 1500), se acţionează solidar în cadrul comuniunii de interese a nobilimii româneşti haţegane, continuând vechile tradiţii ale obştii cneziale, dar mai târziu nu vor urmări decât propriul interes legat de mărirea şi conservarea posesiunilor lor. În general se produce o îndepărtare de cutumele româneşti şi de feudalismul local şi o apropiere vădită prin nume şi conduită de mică nobilime a voievodatului. Este drept că din aceste vremuri şi amestecul străinilor a fost mai insistent, dar nu foarte eficient, din moment ce aproape nimeni nu pare să-şi fi materializat statornic veleităţile de stăpânire în Haţeg. Ei doar vor ilustra, împreună cu alţii, extensiunea viguroasă a nobilimii haţegane în Transilvania şi Ungaria, ale cărei preliminarii au fost marcate  în vremurile lui Iancu de Hunedoara.

            Scopul unic al zbaterilor lor a fost pământul, cel mai important mijloc de producţie şi izvor de bogăţie şi stare superioară în Evul mediu. Remarcabilă a fost poziţia femeilor care luptă cu înverşunare şi aprig pentru drepturile lor eclipsându-şi destul de des consorţii35.

 

           1532.

            Umanistul Johannes Honterus (1498 - 1549), în "Chorographia Transylvaniae Syebenburgen", descrie detaliat, pentru prima dată, partea sudică a Transilvaniei (chiar dacă incorect plasată geografic, dar păstrând forma corectă a unei depresiuni intramontane) în care Ţara Haţegului apare sub denumirea de Hazek.

 

           1556.

            Umanistul vienez Wolfgang Lazius (1514 - 1565) în "Regni Hungariae Chorographia" oferă detalii cartografice însemnate deoarece Haţegul apare (desenat/ prezentat) mai aproape de realitate, având denumirea de "Haczeg Vallis" (Valea Haţegului). Suplimentar apar şi alte localităţi, prezentate clar, cum ar fi Varhel Ulpia Traiana Zarmisegetusa (Sarmisegetusa Grădişte), Orle Augustiae (Sântămăria Orlea) şi Z. Georg (Strei Sângeorgiu). Regiunea, înconjurată de munţi, este străbătută de Istrygy fl. olim. Sargeţia (streiul), denumit pentru prima dată pe un document cartografic. Lazius menţionează că locuitorii acestor meleaguri sunt "wallachi". Această hartă a lui Lazius a fost considerată a fi de referinţă pentru mult timp, fiind inclusă de Abraham Ortelius în marea colecţie a acestuia denumită generic atlas al lumii.

            La rândul său, Ortelius, ca autor al primelor hărţi cu caracter istoric, introduce în atlasul său o planşă colorată intitulată "Daciarvm Moesiarvm; Que vetus descriptio" în care aminteşte despre "Ulpia Traiana col: Aug, olim  Zamizegethusa" alături de textul care se va regăsi pe multe din hârţile viitoare, până în sec. al XVIII-lea: "Sargetia flu: In quo Decebalus rex thesauros suos occultaverat" (râul Sargeţia în care regele Decebal şi-a îngropat comoara).

 

Lista menţiunilor documentare de atestare documentară judeţ Hunedoara (click pe link pentru vizualizare)

 

Notă:  Sursa primară a acestor date (acestui tabelaj) este reprezentată de lucrarea "Ţara Haţegului în izvoare cartografice"11.

 

         Bibliografie (note):

 

1. Radu Popa - "La începuturile Evului Mediu românesc, Ţara Haţegului", Bucureşti, 1988, pag. 6 - 7;

2. Radu Popa - "Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în Constituirea statelor feudale româneşti", Bucureşti, 1980, pag. 32 - 39;

3. Ştefan Pascu - "Voievodatul Transilvaniei", vol. II, Cluj-Napoca, 1979, pag. 146;

4. Solyom - Fekete F. - "A magyarsag es az olah incolatus Hunyadban", în HTRTE, I, 1882, pag. 63 - 64 (ediţie);

5. E. Lukinich - "Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia", Budapesta, 1941, pag. 285 - 286 (regest);

6. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29505 (legătură document original fotocopiat).

7. Csanki D. - "Magyarorszag tortenelmi foldrajza a Hunzadiak kobaran", vol. V, Budapesta, 1913, pag. 161.

8. Solyom - Fekete F. - Vazlatok, în HTRTE, II, 1884, pag. 32;

9. Radu Popa - "Cnezatul Râu Bărbat, în Stat, societate şi naţiune", Cluj Napoca, 1982, pag. 62 - 63.

10. Hurmuzaki - Densuşianu - "Documente", vol I, partea a 2-a, Bucureşti, 1890, pag. 515 - 516;

11. Măriuca Radu, Ioachim Lazăr - "Ţara Haţegului în izvoare cartografice", 1998, pag. 267 - 286;

12. I.A. Pop - "Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania în veacurile XIV - XV", în Revista de istorie, tom 34, 1981, nr. 11, pag. 2099 - 2101 (vezi nota de la pag. 2099).

13. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 31140a (legătură document original fotocopiat).

14. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 31140b.

15. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 74661 (legătură document original fotocopiat).

16. Kemeny J. - "Diplomatarium Transilvanicum Supplementum", vol. IV, pag. 35 - 36 (vol. manuscris se află la Bibiloteca Academiei, Cluj Napoca, cota provizorie A. 121), publicat în revista "Transilvania", 1873, pag. 162 - 163 şi în Hurmuzachi - Densuşianu, II/2, pag. 90 - 91.

17. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29503 (legătură document original fotocopiat).

18. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 44839 (legătură document original fotocopiat).

19. Kemeny J. - "Diplomatarium Transilvanicum Supplementum", vol. IV, pag. 107.

20. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29841 (legătură document original fotocopiat).

21. Adrian Andrei Rusu - "Miscellanea Hatzegana. Informaţii şi reinterpretări referitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu" în Sargeţia XX, 1986 - 1987, pag. 188;

22. Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, Ioan Drăgan - "Izvoare privind Evul Mediu Românesc", Cluj-Napoca, 1989, pag. 243, doc. nr. 208.

23. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 45820 (legătură document original fotocopiat).

24. Hurmuzaki - Densuşianu - "Transilvania", 1879, pag. 292.

25. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 27567 (legătură document original fotocopiat).

26. Arhivele Naţionale Slovace, Bratislava - fond Revay, arh. fam. Kendeffy, fasc. 105, nr. 68, copie microfoto la Arhiv. Statului Bucureşti, fond microfilme, rola 25, Cehoslovacia, cadrul 147.

27. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29605 (legătură document original fotocopiat).

28. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 30514 (legătură document original fotocopiat).

29. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 62988 (legătură document original fotocopiat).

30. Ioan Aurel Pop - Despre existenţa voievozilor, 1983.

31. Ştefan Pascu - "Voievodatul Transilvaniei", vol. I, ediţia II, Cluj, 1972, pag. 269.

32. Şerban Papacostea - "La fondtion de la Valachie et de la Moldavie et les Roumains de Transylvanie: une nouvelle source", în RevRHist, 17, 1978, nr. 3, pag. 396 - 407.

33. Radu Popa - "Structures socio-politiques roumaines au Sud de la Transylvanie au commencement de moyen age", în RevRHist, 14, 1975, nr. 2, pag. 291 - 314; M. Holban - "Variations historiques sur le probleme des cnezes de Transylvanie" în RevRHist, 4, 1965, nr. 5, pag. 901 - 923; I. Drăgan - "Individualitatea istorică a Ţării Haţegului", în ANACN, 25, 1982, pag. 25 - 37.

34. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29951 (legătură document original fotocopiat).

35. Adrian Andre Rusu, Ioan Aurel Pop - Familia nobiliară românească, 1984.

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Evul Mediu Întunecat (Timpuriu)

         Acestui Ev i se atribuie perioada de timp cu prinsă între 476 şi anul 1.000 d.Hr. Este o perioadă de timp în care omenirea trece peste un fel de mică glaciaţiune care a atras reducerea recoltelor, scăderea destul de semnificativă a populaţiei şi alte elemente care au atras "mişcările" marilor valuri migratoare dinaintea acestei perioade, mişcări migratoare care se vor diminua masiv în aecastă perioadă.

         Din punct de vedere al istoricilor, la data de 4 septembrie 476, Odoacru cucereşte Roma, stopând domnia ultimului împărat roman, Romulus Augustus, moment în care "porneşte" Evul Mediu Timpuriu ("Întunecat"). Acest Odoacru, deşi a fost considerat "Latin Rex" (rege latin) barbar, se pare că adevărul este cu totul altul.

         Iordanes scrie despre Odoacru că invadase Italia ca "lider al scirilor, herulilor şi aliaţi de rase diferite" dar, conform declaraţiei lui Ioan din Antiohia, acesta era ofiţer sub comanda lui Orestes, patrician roman, şeful "foederati" germanice din Italia. În urma unui conflict cu Orestes, a urmat o confruntare armată la Placentia unde Orestes este ucis în luptă şi Odoacru este considerat "Rex Italie", motiv pentru care acesta revendică conducerea Romei prin luptă, detronându-l pe Romulus (căruia îi cruţă viaţa şi îi oferă pensie, lăsându-l să îşi ducă viaţa mai departe).

         Odoacru a militat spre întărirea puterii Romei (fiind numit patrician care să guverneze Italia în numele Romei), a fost creştin arian în relaţii foarte bune cu "proaspăta" biserică romano-catolică, ş.a. Acest "comportament" a atras ca Zeno, împăratul roman din est, să îl considere ca un rival, motiv pentru care acesta a cerut ajutorul goţilor şi ostrogoţilor lui Theodoric cel Mare (considerat "următorul" cuceritor al Romei) şi al lui Alaric al II-lea. Vandalii au profitat şi ei de destabilizare şi au atacat... Şi tot aşa...

            Din punct de vedere al valurilor migratoare, în această perioadă se mai remarcă doar longobarzii, de departe cel mai devastator popor germanic, care pătrunde în Pannonia în sec. VI, coabitând pentru o scurtă perioadă de timp cu gepizii stabiliţi acolo după căderea hunilor, sfârşind prin a înfrânge şi asimila triburile acestora. Sub presiunea avarilor, aceştia se vor retrage în câmpia Padului unde îşi vor întemeia propriul regat.

            Urmează perioada avarilor, altă populaţie nomadă, de origine turanică, venită din sudul lacului Baikal, ce ajung în stepele din nordul Mări Negre şi, în anul 558, cer bizantinilor să le acorde statutul de "foederati", în această calitate reuşind să primească bani şi terenuri necesare colonizării, toate în schimbul susţinerii efortului militar imperial. O dovadă a fidelităţii faţă de imperiu o constituie satisfacerea cererii adresate de Iustinian conducătorului avar, caganul Baian, de a organiza o campanie de pedepsire a triburilor clave ce jefuiseră teritoriile de la sud de Dunăre (559 - 562). În replică, Iustinian promite triburilor avare, teritoriile dintree Dunăre, Sava şi Drava, stăpânite de gepizi. Urmare a acestei stări de lucruri, avarii, aliaţi cu longobarzii, strivesc triburile gepide, preluând totodată, întregul areal de dominaţie asupra formaţiunii gepide.

            În anul următor, avarii trec la represalii împotriva foştilor aliaţi longobarzi, pe care îi determină să părăsească regiunea. Obţinând autoritatea deplină, Baian se va stabili în centrul Pannoniei, de unde lansează atracuri împotriva imperiului bizantin, Italiei şi Thuringiei. După moartea căpeteniei avare (604), caganatul întră în declin şi dispare odată cu fondarea statului slav, din zona Cehiei de astăzi, condus de către Samo (623). Cu toate acestea, avarii mai apar în izvoarele istorice până în anul 628, când participă alături de slavi la asedierea Constantinopolului. Şi, dispar definitiv odată cu înfrângerea suferită în faţa armatelor franceze ale lui Carol cel Mare (790 - 796), o parte din aceştia rămânând în estul Tisei, fiind eliminată, în cele din urmă, de către bulgari (803), rtămăşiţele deplasându-se către regiunile caucaziene, după anul 822 dispărând definitiv din izvoarele vremii.

            Pentru ţara noastră, în special pentru Ţara Haţegului, au fost vremuri de continuitate a vechilor structuri sociale. Istoricii statuează că feudalismul este un fel de sistem de tip "stăpân-vasal" care, evident, pentru teritoriul care ne interesează are clar o continuitate ce se regăseşte între perioada daco-romană şi cea a evului mediu propriu-zis. Mai mult, este perioada de stabilizare, de localizare teritorială a popoarelor care au constituit valurile migratoare ce au dus la căderea imperiului roman (goţi, vizigoţi, ostrogoţi, vandali, gepizi, logobarzi, huni, avari, etc). Popoare migratoare care, evident, au avut foarte puţină influenţă asupra zonei Haţegului deoarece aceasta dispunea de un sistem de apărare redutabil şi nu era un punct de trecere sau o piedică în calea deplasărilor migratoare.

            De exemplu, după ce gepizii au fost un timp supuşi ai hunilor, s-au răsculat şi i-au învins preluând Pannonia şi, bineînţeles, teritoriile "stăpânite" de aceştia. Astfel că, în secolul VI, sunt întâlnite arheologic mici aşezări, în realitate tabere militare gepide la Moreşti (pe Mureş) şi la Porumbenii Mici (în estul Transilvaniei), unde s-au găsit bordeie cu râşniţe de piatră, vase de lut ars şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Unele obiecte din inventarul unor asemenea aşezări (ca stilus-uri şi fibule de fier) au aprţinut autohtonilor, cu care gepizii au convieţuit, fără ca acestei convieţuiri să i se poată da proporţiile şi importanţa ce dominaţie. Dar faptul că avem de-a face aici şi cu aşezări mixte, şi nu numai gepide, dovedesc clar convieţuirea cu populaţia autohtonă.

            Tot în acest secol, se remarcă o prezenţă clară a slavilor pe teritoriile extracarpatice ale ţării noastre. Istoricii Iordanes şi Procopius vorbesc despre atacurile slave împotriva imperiului bizantin la Dunărea de Jos, iar descoperirea unei aşezări la Suceava şi a unei necropole slave la Sărata Monteoru nu fac decât să confirme aşezarea slavilor în Moldova şi Muntenia, pătrundere ce continuă în spaţiul intracarpatic în sec. VII.

            Avarii sunt prezenţi în Dacia, în număr nu prea mare, în secolele VII - VIII, ei fiind atestaţi prin diferite descoperiri arheologice ca mormântul unui argintar de la Felnac (la sud de Mureşul inferior), mormintele de la Teiuş, etc. Şi în cazul acestora, stăpânirea nu a fost reală, efectivă.

            Pentru veacurile VII - IX, descoperirile de tip slav sunt mult mai numeroase, de la aşezările de la Dorobanţi şi Hlincea în Moldova, până la necropolele tumulare de la Nuşfălău şi Someşeni în Transilvania, convieţuind cu autohtonii geto-daci şi cu daco-romanii. Astfel că, istoricii confirmă faptul că slavii, au exercitat o anumită influenţă şi asupra organizării social-politice a autohtonilor romanici, grăbind formarea relaţiilor feudale.

            Secolul VII este cel în care îşi fac apariţia bulgarii, parte din neamurile de limbă turcă, venind din stepele de la nordul Caucazului, trecând la sud de Dunăre în perioada 679 - 680, stabilindu-se în nord-estul actualei Bulgarii, unde stăpânesc peste slavi care, până la urmă, îi vor asimila pe bulgari. Aceştia, sub hanii Krum şi Omurtag, îşi extind la începutul sec. IX stăpânirea la nord de Dunăre, mai ales în câmpia munteană. Stăpânirea lor, mai mult nominală, se întindea şi asupra Banatului (tezaurul de la Sânnicolaul Mare) şi pe Mureş în sus, pentru a-şi asigurea accesul la zăcămintele de aur şi salinele transilvănene. Această stăpânire contribuie la procesul de feudalizare a societăţii autohtone, precum şi la organizarea bisericii creştine (bulgarii creştinându-se sub ţarul Boris, în 864 - 865) în forma slavă în teritoriile nord-dunărene, inclusiv fosta Dacie romană.

         Finalul acestei perioade este marcat de cumani, pecenegi şi forţele vestului, că sunt germani, veneţieni, etc. Ne vom orienta atenţia asupra cumanilor şi a pecenegilor, cei care au adus cea mai mare influenţă (în acele timpuri) asupra acestei zone, a Ţării Haţegului (pe lângă influenţa ce se răspândeşte şi în Bulgaria şi în Ungaria). Ei constituiau aşa-numite caste "pastoralo-militare", existând documente care atestă prezenţa acestora în zonele liniei Carpaţilor (Ţara Făgăraşului, Ţara hategului şi Banat), în interiorul Transilvaniei, având un fel de atribuţii oficiale de "grăniceri", ca mercenari sau voluntari, pe lângă saxoni şi, bineînţeles, populaţia română autohtonă.

         Centrul lor de "localizare" cel mai cunoscut a fost în sud-estul Transilvaniei şi, în special, în Banat, fiind evidentă influenţa lor în zona Ţării Hategului acelor vremuri, influenţă incontestabilă (un exemplu în acest sens este reprezentat de satul hunedorean Basarabasa care, în enciclopediile austro-maghiare de la începutul sec. XX era descrisă ca fiind o localitate ce găzduise o colonie de pecenegi). Din punct de vedere al puterii lor este evident că au fost asimilaţi în clasa stăpânitorilor de pământuri şi a cetelor războinice, astfel încât chiar onomastica primei dinastii domnitoare a Valahiei, cea a Basarabeştilor întemeietori, fiind în ultimă instanţă indubitabil de spiţă cumană (Basarab fiind considerat de contemporanii săi ca fiind român/ vlah, regele Carol I al Ungariei denumindu-l "Basarab infidelis Olacus noster").

         

Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Perioada romană/ Epoca Clasică

         În baza ultimilor descoperiri, "perioada romană" se pare că este un fel de anomalie născută de istorici, atributul de "perioadă romană" fiind, cel mult, o impunere administrativă "de ocupaţie" pentru mai puţin de 15% din teritoriul Daciei (indiferent de extensiile temporare spre teritorii învecinate sau bine precizate, cum ar fi Dobrogea). Dar, nu putem ieşi de sub tutela istoricilor şi...

         Oficial (din punct de vedere istoric), această "perioadă" începe odată cu pătrunderea romanilor în Peninsula Balcanică, cucerirea Macedoniei şi transformarea ei în provincie romană când "romanii au descoperit locurile de dincolo de Istru" după cum afirmă Strabo, nu ca urmare a urmare a curiozităţii, a dorinţei de cunoaştere ci, pur şi simplu, ca interes politic. Astfel, în războaiele cu Mitridate (al Greciei, Macedoniei), romanii sunt puşi în situaţia de a veni, pentru prima dată, în contact direct cu oraşele greceşti de pe ţărmul tracic şi getic al Pontului Euxin (Mării Negre).

         Şi, indiferent de drumul urmat (la sud sau la nord de Dunăre) de aceste legiuni (la nord sau la sud de Dunărea), populaţia dacică intră în contact cu ororile romane, ulterior multe din "triburile" dacice fiind silite să suporte "alianţa romană" cu dese rebeliuni şi victoria din anul 61 î.Hr. când histrienii ajutaţi de bastarni şi geţi sub conducerea regelui Zyraxes (în a cărui reşedinţă au fost păstrate trofeele câştigate după acest război) îl înving pe guvernatorul Antonius Hybrida (Dio Cassius) - în imagine este "reprezentată" urmarea trecerii peste un sat dacic a legiunii XXX "Clasica" (navală), debarcată la sud de coloniile geceşti, în perioada 48 - 41 i.Hr. (pe "vremea" conducerii lui Caesar). Apoi, într-un fel de reviriment al mândriei romane, urmează o noi şi noi campanii militare care reiterează permanent pericolul roman... Ulterior, romanii, cucerind Galia, învingându-l pe Mitridate, lansează un fel de "stare de urgenţă" care atrage crearea în Carpaţi a primei organizaţii statale care, sub conducerea lui Burebista, a devenit forţa ce l-a determinat pe Caesar să ia decizia "de a nimici primejdia ce apărea la Istru".

         Să intuim, cel puţin, din istorie (izvoare istorice) care ar fi cadrul general al formării acestui mare stat dac... Se poate deduce uşor că, organizarea acestor locuri (Dacia) era tribală, existând numeroase "triburi" menţionate, ca atare. Dar, se pierde esenţialul... Acele vremuri, demult apuse, erau caracterizate de gruparea populaţiei în jurul cetăţilor/ davelor (zonelor de concentrare), eventual al lideriilor locali. Grecia, unde beneficiem de multe izvoare scrise, un exemplu clar şi de necontestat, nu era un stat ci o uniune de cetăţi (triburi): atenieni (grupaţi în jurul Atenei), spartani (grupaţi în jurul Spartei), etc. Până şi Marea Romă, a fost la început un oraş "cetate", devenind în timp un oraş stat... Pentru că, aceasta era moda vremii, moda dacică (sau nu). Aşa că, în Dacia, avem Albocensii (grupaţi în jurul cetăţii de la Alboca din Banat, menţionaţi de Ptolemeu), Ansamensii (grupaţi în jurul cetăţii de la Ansamensium, pe Someş, în NE Transilvaniei, menţionaţi în inscripţii romane), Appullii (grupaţi în jurul cetăţii Apullum, după menţiune din textul antic "Consolatio ad Liviam"), Biefii (localizaţi în jurul cetăţii Biepha, în NE Banatului, amintiţi de Ptolemeu), Biesii (de pe lângă Biesa, pe malurile Mureşului, amintiţi de Ptolemeu), Burii (de pe lângă Buridava, în Oltenia, amintiţi de Ptolemeu), Carpii, Caucoensii, Ceiagisii, Costobocii, Cotensii, Crobizii etc. etc. etc. finalizând cu Tyrageţii (localizaţi în jurul cetăţii Tyras de pe malurile Nistrului)... Şi, aşa cum ne arată şi marea Romă sau marea "Elada", aceste structuri "statal-cetate" erau în permanent conflict cu cele din jur, formând "protectorate", "dominioane" şi altele, cu scopul manifestării clare a unei forme de putere cu avantajele "de rigoare".
         Ori, această formă de organizare atrăgea aşa-zisa necesitate de uniune realizată de Burebista (Boerebistas şi multe alte denumiri "similare"), care a procedat la "unificarea" prin alianţe sau supunere a tuturor "cetăţilor-stat" cu origine dacă. Conform spuselor lui Strabon, Burebista "Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut şi de romani". Conform izvoarelor istorice, fiind un desăvârşit lidfer şi strateg militar, a reuşit unirea triburilor geto-dace păstrând sistemul de conducere al liderilor locali (tarabostes) şi, cu ajutorul marelui preot Deceneu, a reuşit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea şi stabilitatea statului, recrutând oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obsteşti obligatorii, făcând astfel posibilă realizarea sistemului de fortificaţii din Dacia, a introdus sistemul de legi "beligines", iar pe plan spiritual a întărit cultul propriu. Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al puternicei Republici romane.

         Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost calculată funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma. Burebista devine "stăpânul" unui teritoriu în hinterlandul Histriei, având capitala la Argedava, iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins și de-o parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia Munteană, la Argedava de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat din rațiuni politice și strategice deoarece pe măsura măririi teritoriului său spre vest, Argedava Dobrogeană nu putea controla teritoriul ocupat, iar din punct de vedere militar, fiind amplasată pe malul drept al Dunării, ar fi îngreunat foarte mult acțiunile de apărare. Se pare că momentul esenţial al marilor realizări ale lui Burebista este reprezentat de alianţa cu zona Orăştie - Haţeg şi împrejurimi care, la acea data avea o tradiţie şi o forţă economică de necontestat, în special datorită extragerii şi prelucrării metalelor (inclusiv a celor preţioase). În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale fluviului, pe care le amintește Strabon, "Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria..., cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor, stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus. Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit procesul de uniune cu triburile dacice din tot arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică. Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr. - 59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această perioadă își mută centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești. Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva cetăților de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până la Apollonia Pontica.

         Şi, în culmea acestei puteri dacice, intervin "mizeriile romane". După moartea lui Crassus într-o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul roman (forma de conducere a momentului) a încetat să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să-și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s-a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă. Apoi, după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi. O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare. Astfel, Burebista a decis să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei. Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei (care s-a sinucis), a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire. După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți. Se pare că tocmai acest gest a atras un fel de complot general, între senatorii romani şi tarabosteşii daci, care a atras asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa peste Marea Adriatică (fapt  care a dus la anularea acestui atac) şi asasinarea lui Burebista, de un grup de complotiști (basilei) cam în aceași perioadă.

         După moartea lui Burebista, basileii locali obţin puterea mult dorită şi statul dac se destramă, fiind menţionate de izvoarele istorice opt regate, din care trei în Dobrogea. Astfel, reîncep luptele între formaţiunile "statale" dacice şi, romanii, profitând de această slăbiciune, încep cucerirea şi răspândirea influenţei culturale şi comerciale în ţinuturile Daciei. Astfel, la scurt timp, se ajunge la înfiinţarea provinciei romane Moesia (la sud de Istru) după ce, pentr o perioadă, a fost "linişte" datorită războiului civil de după asasinarea lui Caesar. Ulterior, multe triburi devin clientelare Romei dar există şi intervenţii dacice, cum ar fi căpetenia dacică Dicomes (din actuala zonă a Munteniei) care se asociază cu Marc Antoniu (iar de partea greşită) contra lui Octavian Augustus. Dicomes îşi pregăteşte războinicii geto-daci, face o aliaţă cu bastrarnii şi asmute toate aceste hoarde războinice la sud de Dunăre. Temuţii geţi şi bastarni fac prăpăd în rândul aliaţilor Romei. Mai precis îi supune rapid pe Moesi, Tribali, dar şi pe Dardani. În cele din urmă ajung la râul Struma, unde-i atacă pe protejaţii Romei, neamul tracic al denteletilor. Crassus este trimis cu o armată împotriva barbarilor. Timp de doi ani, generalul roman luptă cu bastarnii şi războinicii geţi la sud de Dunăre. Reuşeşte să-i respingă dincolo de fluviu, culmea cu ajutorul altui rege get. Acesta era un semn că nu toţi geto-dacii erau duşmani ai Romei. Unii căutau din contră să le fie prieteni, tocmai fiindcă îşi dădeau seama de forţa uriaşă a celui ce va deveni cel mai mare imperiu al lumii antice. Astfel a gândit Roles, o căpetenie getică din Dobrogea, cel care a preferat să lupte împotriva celor de-un neam cu el, alături de romani. În schimbul respingerii atacurilor lui Dicomes, Roles va primi titlul de ”prieten şi aliat al Romei”. La fel ca Roles gândea şi regele dac Scorylo, se pare un preot-rege de la Sarmisegetusa. Acesta nu dorea să se amestece în luptele romanilor. Nici cu ei, dar nici contra lor. ”Scorylo, şeful dacilor, deşi ştia că poporul roman e sfâşiat prin luptele civile, nu credea totuşi prudent să încerce un atac, pentru că îşi dădea seama că un război extern ar fi adus din nou unirea între cetăţenii certaţi şi de aceea, pentru ai convinge pe ai săi, a pus doi câini să se mănânce între ei şi, când erau mai în focul bătăii, le-a arătat un lup, pe care îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au şi aruncat asupra lui”, scria autorul antic Frontinus.

         Decebal nu a realizat aşa ceva... El reunind doar câteva dave, câteva triburi dacice, fiind doar liderul zonei centrale a Daciei, a zonei Orăştie, Haţeg, Apullum şi împrejurimi... Nu a avut forţa relativ estimată de 200.000 de luptători, de câţi dispunea Burebista şi, mai dureros, avea contra sa destule triburi dacice (multe dintre ele clientelare Romei)... Şi, evident, Traian nu a avut ceva anume cu Decebal, chiar dacă acesta era un comandant activ de oşti ci, pur şi simplu, dorea aurul şi argintul acestuia, dorea meşteşugarii în metal ai acestuia şi ce mai era pe acolo, mai sus de ţinuturile lui Decebal, la Apulli... Mai concret... S-a nimerit ca, în acele vremuri, Decebal să fie "mai marele" zonei atacate de romani. De aceea s-au oprit romanii... Au învins pe cei care le stăteau în calea drumului către aurul Appullilor... Vom vedea mai departe la ce mă refer...

         Între 85 si 89 d.Hr., dacii conduși de Decebal (pe atunci Diurpaneus) s-au confruntat de mai multe ori cu armatele romane. În iarna anilor 85-86 d.Hr, armata regelui Duras a trecut  Dunărea și a atacat şi jefuit provincia romană Moesia. În anul următor, 87 d.Hr, împăratul Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Trupele romane sub conducerea generalului Cornelius Fuscus a fost însă învinse la Tapae (nu este numele unei localităţi, "tapae" însemnând trecătoare în limba dacă) de dacii conduşi de Diurpaneus, iar generalul Fuscus a fost ucis în luptă. După această victorie, Diurpaneus și-a luat numele de Decebal ("strălucitorul"). Deși, în anul următor 88 d.Hr., armata romană comandată de Tettius Iulianus a câștigat un avantaj semnificativ, romanii au fost obligaţi să încheie un tratat de pace cu Decebal (în anul 89 d.Hr.), în urma înfrângerii armatelor împăratului Domiţian de către marcomani. Regatul Daciei a rămas în continuare independent, iar Roma a fost nevoită să cumpere pacea frontierelor (dacii fiind apărători ai acestora) printr-o contribuţie în bani (de opt milioane de serterţi) şi prin instructori militari, meşteri şi maşini de luptă.
         În anul 92 d.Hr., la Adamclisi, a avut loc o luptă a dacilor aliati cu roxolanii împotriva Legiunii XXI Rapax care a fost învinsă și anihilată. Toți cei 3.800 de legionari romani și-au pierdut viața în această luptă. În memoria lor, romanii lui Traian, victorioşi asupra Daciei, au ridicat acolo un altar "Tropaeum Traiani" în perioada 106 - 109 d.Hr..
         Înainte ca Traian să se întoarcă la Roma, în anul 99 d.Hr., ca să-și asume locul ca împărat, timpul petrecut cercetând dispozitivele inamice si fortificațiile Dunării, cu siguranță l-au inspirat să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia. Campaniile anterioare ale lui Domițian împotriva dacilor, precum și împotriva triburilor germanice de la Dunăre, au avut un oarecare succes, dar situația a fost lăsata în mare parte nesoluționată. Regele dac Decebal, care a rămas la putere ca un proverbial ghimpe în coasta Imperiului roman, a petrecut cea mai mare parte a ultimului deceniu asigurându-și poziția și pregătind armatele în stil roman. Datorită în mare parte inginerilor trimiși de Domitian, Decebal a construit cetăți fortificate în regat și a creat un obstacol formidabil împotriva expansiunii romane în Dacia. Pentru că Decebal și-a ridicat statutul său la acela de a fi printre cei mai capabili și mai puternici inamici din istoria romană, Traian nu a avut de ales, decât sa planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea.
         Au existat mai multe cauze care au declanșat războaiele daco-romane. Ca urmare a dezvoltării sale, puternicul regat Dacia condus de regele Decebal constituia o amenințare, deoarece devenise principalul rival al Imperiului Roman și stătea în calea expansiunii acestuia. O victorie romană, echivala cu anularea păcii rușinoase încheiate cu dacii în anul 89 d.Hr. de împaratul Domițian. În plus, Imperiul Roman trecea printr-o puternică criză economică în urma deselor campanii militare, criză care s-ar fi soluționat doar prin preluarea bogățiilor Daciei. Prin cucerirea Regatului Dac imperiul și-ar fi consolidat hotarul de nord, Dacia fiind cel mai înaintat bastion în lumea barbară.

         Să ne referim acum puţin la puterea militară a Daciei... Puterea militară a dacilor/ geţilor, afară de celebrul "cel mai viteji şi mai drepţi dintre traci" al lui Herodot, vine şi din alte numeroase surse... Dio Crisostomus (în "Discursuri") scrie despre armata geţilor că, "Am ajuns la nişe oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi." Synessos (în "Fontes") scrie că, "Geţii şi massageţii, care obişnuiesc să-şi pună alt nume, ba chiar unii dintre ei îşi schimbă trăsăturile feţei printr-o anume dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam mare şi îngrozitor, aceştia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul şi cer plată pentru pacea care ne-o îngăduie." Ovidiu (în "Scrisori din Pont") scrie, "Cei mai mulţi oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline de săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura setea şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă". Poetul Horatio scria despre evenimentele vremii, ".Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi eiopieni: acesşia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (geţii) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor." Lucan, nepotul marelui filozof Seneca (în "Epopeea Farsalia") spune, "Zei cereşti. Ţineţi departe de mine această nebunie şi anume că, printr-un dezastru care iar pune iar în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit." Paulus Orosius (în "Împotriva păgânilor în şapte cărţi") scrie, "... geţii aceia, care acum sunt (numiţi) goţi şi despre care Alexandru (Macedon) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care Caesar i-a evitat..." Şi exemplele ar putea continua...

         Deci, printr-o concluzie logică simplă, este evident că, în ciuda atribuirii termenului de barbari de către greci, macedoneni, romani, populaţiilor de pe teritoriul Daciei, este clar că, declaraţia de "război fratricid" a lui Traian reprezintă un fel verdict final de apartenenţă, de autoritate... Să trecem acum la o parcurgere a istoriei, aşa cum "reiese" ea din izvoarele istoriei dar şi din concluziile imediate, directe sau asociative!

         Romanii, deşi îi descriau pe daci ca fiind barbari, dau dovadă de respect şi chiar de teamă faţă de aceştia. De exemplu, cu mut înainte de Decebal, Împăratul Octavianus, face o ofertă fabuloasă, din punct de vedere al moravurilor romane faţă de barbari, propunând o căsătorie între el şi fiica regelui dac Cotiso şi, ca bonus, propune căsătoria dintre fiica lui Iulia şi regele dac. Suetonius scrie că, (August) "a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului lui Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui." Apoi, să ne amintim de alianţele din timpul războaielor civile romane! Este evidentă accepţia dacilor nu ca şi barbari, acest termen fiind doar unul care descria persoanele care nu erau cetăţeni romani...

         Dar, să revenim la fapte! În ceea ce priveşte cucerirea Daciei de către Traian, ca un fel de ultim act al aşa-ziselor "războaie dacice", armata romană a participat cu 14 legiuni (din totalul de 30 de care dispunea Roma la acea vreme), alături de 90 de regimente de auxiliari (21 alae, 33 cohortes equitae, 25 cohortes peditae şi 10 cohortes sagittariae), formând astfel o armată de invazie de minim 125.000 oameni, pentru ca, în al doilea război, numărul să crească (de exemplu au fost concentrate 13 legiuni şi alte trupe auxiliare). Ca să aveţi o idee despre forţa romană, pentru cucerirea Britaniei, în anul 40 d.Hr., Roma a avut nevoie doar de 4 legiuni (care împreună cu auxiliarii însumau 40.000 de oameni).

         Aceste râzboaie sunt destul de bine reprezentate pe "Columna lui Traian", cheia succesului fiind reprezentată de un număr mare de trupe, echipament avansat şi, evident, soldaţi bine pregătiţi şi disciplinaţi. În reprezentările de pe Columnă, descriu primul răzoi ca fiind unul de tip clasic pentru romani. Una din scene reprezintă armata romană care apare din pădure şi cercetaşii pregătind terenul. Garda şi legiunile sunt ţinute în rezervă, în timp ce Traian dă semnalul trupelor auxiliare să avanseze (trupele auxiliare erau recrutate din provinciile imperiului), practică standard încă de pe timpul lui Agricola, pentru a proteja cetăţenii romani care formau legiunile. Cavaleria auxiliară atacă flancurile armatei dacilor, în timp ce infanteria auxiliară, după un baraj de suliţe şi săgeţi, forţează centrul armatei dacilor... Capetele dacilor ucişi în luptă sunt luate de către trupele auxiliare şi oferite lui Traian, cavaleria continuă să atace, în timp ce infanteria îi urmăreşte pe dacii care fug de pe câmpul de luptă, etc. Columna ne mai "spune" că luptele nu au fost întotdeauna în favoarea romanilor, ilustrând trupe auxiliare atacate în propriul fort. Pentru cel de-a doilea război, Columna nu oferă nici un indiciu cu privire la o eventuală rezistenţă, descriind doar rutina necesară pentru subjugarea sistematică a teritoriului ostil, prezentând scene cu armata romană impicată în analizarea terenului şi construcţii, protejarea flancurilor şi a liniilor de aprovizionare reprezentând cheia succesului oricărei campanii. O scenă care oferă indiciul unui avans lent prin Dacia este reprezentată de legionari recoltând cu secerele cereale. Cu toate acestea, războiul de tip guerillă dus de Decebal continuă, Columna indicând câteva forturi romane atacate de trupele lui Decebal şi susţinătorii săi. Între timp, Decebal se retrage în munţi şi, fiind găsit de un grup de cavalerie auxiliară se sinucide.

         După "cucerirea" Daciei, până la "retragerea Aureliană", au fost consemnate nu mai puţin de 23 de războaie cu dacii, motiv pentru care teritoriul Daciei va fi permanent "locuit" de legiuni de elită, comandanţii acestora având şi funcţii de procurori civili. Primul dintre acestea are loc imediat după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., când dacii şi aliaţii carpii (daci liberi) atacă "eliberator" pe întreg teritoriul Daciei dar şi zonee învecinate (Moesia, etc)... Împăratul Publius Aelius Traianus Hadrianus "respinge" cu greu atacurile şi "preventiv" distruge podul de peste Istru, guvernatorul Daciei, Bassus, fiind ucis în luptele purtate, şi altele... În consecinţă, în 119 d.Hr. Hadrianus împarte Dacia Romană în două provincii ("Dacia Superior" şi "Dacia Inferior"). Aceste se pare că este şi anul în care Roma pierde controlul real asupra teritoriilor dacice din acuala Muntenie şi Moldova (după încheierea unei păci cu liderii acestor zone şi cu roxolanii). Cu toate acestea, revoltele dacilor continuă şi, în anul 123 d.Hr. Hadrianus reorganizează teritoriile Daciei romane în trei provincii (Dacia Porolissensis, delimitată anterior ca Dacia Augusti, Dacia Superior şi Dacia Inferior), concentrând majoritatea efortului militar pe "menţinerea" provinciilor rentabile din punct de vedere economic şi militar (cu accent evident pe zona metaliferă din Porolissensis). După 138 d.Hr., anul morţii lui Hadrianus, descendenţii "liniei genealogice a lui Traian" au mari probleme cu dacii (adevărate războaie), remarcându-se perioada de sub conducerea lui Antonius Pius, urmaşul lui Hadrianus, în care Roma aproape nu are nici un fel de control asupra teritoriilor dacice. Situaţia devine "gravă", în permanenţă destabilizată de numeroasele conflicte şi, în 156 - 157 d.Hr. romanii reuşesc cât de cât să controleze situaţia prin intervenţia directă a împăratului Antoninus Pius (motiv pentru care îşi ia titlul de "Dacicus Maximus"), chiar dacă pe întreg cuprinsul provinciei domneşte haosul, romanii limitându-se doar la apărarea exploatărilor de aur, argint şi metale. Din acest moment istoric se poate sesiza o creştere a forţei atacurilor dacice, aceştia începând să activeze pe întreg teritoriul dar şi extinzându-se în zonele învecinate. Astfel, în 167 d.Hr. carpii, costobocii şi sarmaţii fac prăpăd în Dacia, Raetia, Noricum şi Pannonia, apoi pradă întreg sudul coborând în întreg spaţiul balcanic, până la Grecia, inclusiv (Atena şi Tessalonic), în luptele purtate fiind ucis comandantul militar roman Marcus Aurelius Forto. Apoi, în 169 d.Hr., în timpul luptelor purtate, Lucius Verus Commodus, "coîmpărat" cu Marcus Aureliu (urmaşul lui Pius), care moare de ciumă în timpul luptelor purtate, determinându-l pe Marcus, în 170 d.Hr., să reîmpartă administrativ teritoriile dacice în Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis. Urmează o mică "acalmie" în înregistrările istorice, remarcându-se doar faptul că, în toată perioada de la "cucerirea" romană, trupele romane au procedat permanent la construirea şi refacerea structurilor de apărare ("limes"), finalul acestor eforturi fiind reprezentat de "limesul" de pe Someş şi Criş (este evidentă intenţia romanilor, prin distribuţia aşezărilor şi castrelor romane, de a păstra zona metaliferă Porolissensis, un culoar de legătură cu Dunărea şi Moesia precum şi legătura cu coloniile greceşti, atât - vezi harta inserată). Şi, o scurtă consemnare, în 174 d.Hr., care aminteşte de faptul este necesară o nouă intervenţie directă a împăratului, Marcus Aurelius pentru o rezolvare relativă a unor conflicte de pe teritoriul Daciei.

         Semnificativă este evoluţia conflictelor cu dacii începând cu anul 217 d.Hr. când se delimitează convenţional aşa-numita "criză romană" din timpul dinastiei Severilor (sfârşitul domniei lui Caracalla, care în 212 d.Hr. declară toţi cetăţenii Daciei ca fiind cetăţeni romani). Ulterior, în 218 d.Hr., imperiul roman începe să piardă definitiv controlul asupra teritoriilor dacice, concentrându-se efectiv numai pe "legătura" la Dacia Porolissensis (care, oricum, avea un mare grad de autonomie) şi exploatările de acolo... Şi, vine anul 235 d.Hr., în care este "delimitată oficial" (de către istorici) aşa-numita "criză romană", care startează cu domnia împăratului Maximin Thrax ("Tracul"), primul împărat roman de origine barbară. Apoi, la scurt timp, atacurile se reiau şi carpii alături de goţi (???, de fapt daci), în perioada 242 - 248 d.Hr. (după unii istorici perioada este cuprinsă în intervalul 238 - 251 d.Hr.) atacă permanent sudul Dunării şi zona centrului Traciei, evidenţiind faptul că teritoriul Daciei le era bază de operaţiuni, deci, liber de controlul roman. Astfel că, în 249 d.Hr. este cucerită capitala Daciei romane, Sarmisegetusa Traiana, şi, în 251 d.Hr., împăratul roman Decius împreună cu fiul său sunt ucişi în luptele purtate (de remarcat că este vorba despre primul împărat roman care moare în luptă la Dunăre). Acesta este momentul deciziei retragerii administraţiei romane, care nu mai avea nici un control în Dacia, decizie luată în în 253 d.Hr. timpul împăratului Gallenius ("coîmpărat" cu Valerian), care certifică pierderea definitivă a controlului asupra teritoriilor dacice, şi finalizată în timpul lui Aurelian, în anul 275 d.Hr.. Această "etapizare" a "retragerii" romane, este confirmată şi de faptul că, începând cu anul 256 d.Hr. dispar complet (din punct de vedere arheologic) inscripţiile şi modedele romane de pe teritoriul Daciei. Cert este că, la 1.300 de ani distanţă, Mercator realiza o hartă a vechii dacii care delimita un teritoriu vast, cu toată "nebunia plină de sânge" ce a marcat aceste meleaguri atât în vremea romană cât şi în vremurile ce vor veni...

         Într-un fel de final, concluzie, "retragerea romană"/ "Aureliană" nu a fost decât un gest administrativ, pur scriptic, în care se repoziţionează structurile romane (politice, militare, fiscale, etc) şi nu populaţia (cetăţeni romani sau alţii)... Retragerea populaţiei dace (sau forţarea acesteia) în sudul Dunării, nu a existat şi este evident că orice efort demonstrativ este o aberaţie, fiind retrase doar legiunile romane şi populaţia ce a ales strămutarea (evident în directă legătură cu romanii şi nu cu dacii). Fapt confirmat de continuitatea menţiunilor despre populaţia dacică, ce le veţi parcurge în materialul "de continuitate" (despre perioada "post romană")...

 

         Dorin, Merticaru

 

        Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!

 

Către "Istoric Baru - Perioada "Post romană"/ Epoca Clasică".

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Perioada Post-Romană

         Din punctul meu de vedere (şi al istoricilor care i-am citit şi "acceptat"), aşa-numita "Perioadă Post-Romană" nu startează "oficial" odată cu încheierea "ultimului" război al lui Traian cu Decebal, din anul 106, moment din care o mică parte a Daciei (14% din teritoriu) devine provincie romană. Evident că, efortul de cucerire a Daciei a continuat până în anul 271 (în total 165 de ani) când are loc aşa-numita "Retragere Aureliană" (nefiind altceva decât un simplu act administrativ - după cum aţi putut "vedea" în pagina "Perioada Romană").

         Deci, în acest articol, veţi putea găsi elemente despre perioada istorică cuprinsă între acest an (271) al retragerii romane şi anul 476 (4 septembrie), odată cu colapsul Imperiului Roman de Apus şi încoronarea lui Odoacru ca rege "al acelei Rome" (din punctul de vedere al istoricilor această epocă a început în intervalul anilor 200 - 600, depinzând de continent dar majoritatea sunt de acord). Şi, chiar dacă vom discuta de un interval de doar 205 ani, să nu uităm că el este superior celor doar 165 de ocupaţie romană!

         Retragerea romană nu înseamnă neapărat dispariţia intereselor romane în zona Transilvaniei şi, prin asociere, şi în zona Ţării Haţegului. De exemplu, semnificativă este menţiunea împăratului Constantin, "al Romei", care în 332 d.Hr. iniţiază o campanie împotriva vechii Dacii atribuindu-şi în urma succesului acesteia titlul de "Dacicus" (pe lângă multe alte menţiuni ale istoriilor vremurilor legate de conflicte cu "dacia" şi "carpo-dacii"). Deci, evident, în această zonă se remarcă o continuitate clară a elementelor dacice, a unui fel de "Dacia continuum".

            Urmează, pentru majoritatea Europei centrale, este perioada marilor migraţii, a popoarelor migratoare, este perioada unui efort de adaptare la căderea continuă a structurilor administrative şi înlocuirea acestora cu unele noi (mutaţiile politico-sociale fiind radicale).

            Primul "contact" al ţării noastre cu valurile migratoare se pare că ar fi cel cu goţii, popor originar din peninsula scandinavică care a invadat partea nordică a Europei spre Asia, până la Nipru şi Don, în regiunea Pripetului, după care, culminând cu retragerea romană din Dacia, atacă imperiul roman.

            Ostrogoţii, o ramură a goţilor sunt cei care ating teritoriul ţării noastre, instalându-se la est şi la sud de Carpaţi, după anii 295 - 297 încheind un "foedus" cu Constantin cel Mare, prin care acesta se declara de acord ca, în schimbul încheierii conflictelor şi al menţinerii angajamentului apărării graniţelor imperiale faţă de vizigoţi, să le plătească acestora o serie de subsidii. O parte a acestor triburi vor trece, graţie unui puternic prozelitism creştin, exercitat pe ambele maluri ale Dunării, cu permisiunea autorităţilor romane, la ritul arian, fiind influenţaţi de activitatea episcopului Wilfila, traducător al Vechiului Testament în limba goţilor.

            În contextul pericolului generat de iminenţa invaziei hune, în anul 376 se produce o scindare în masa triburilor gotice (vizigote), o parte dintre aceştia, conduşi de Fritigern, trecând în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, restul sub conducerea lui Atanarich rămânând la nord de Dunăre în aşa-numitul teritoriu "Caucaland", până la apariţia hunilor care îi determină să urmeze şi ei calea la sud de Dunăre. Vizigoţii lui Fritigern se răscoală împotriva autorităţii romane, reuşind să înfrângă trupele împăratului Valens în bătălia ce are loc sub zidurile Adrianopolului (378). Urmare a acestei dominaţii, din 382 devin "foederati" ai imperiului, obţinând permisiunea de a se stabili la nordul diocezei Thracia, unde beneficiază de autonomie şi organizare militară proprie. În acelaşi timp sunt scutiţi de la plata taxelor şi impozitelor, primind chiar stipendii anuale, în schimbul obligaţiei de a menţine sprijin militar campaniilor romane.

            Vine perioada valului barbar al hunilor, originari din Asia Centrală, înrudiţi cu populaţiile Hiung-Nu din arealul geografic chinez. Aceştia atacă, în 376, teritoriile stăpânite de goţi în nord-estul Dunării, unde se stabilesc până în 394, când se deplasează pe cursul inferior al Dunării, din 420 - 425 instalându-se în Pannonia, unde, în timpul regelui Attila, devin un real factor de putere, ce va afecta stabilitatea sistemului defensiv roman. În timpul domniei lui Attila, relaţiile cu imperiul roman suferă deteriorări vizibile, concretizate într-un lung şir de raiduri de-a lungul posesiunilor romane din Balcani, hunii reuşind să ajungă şi la Constantinopol.

            În acelaşi timp, gepizii, care fac parte din acelaşi neam germanic, se stabilesc în a doua jumătate a secolului IV pe parcursul  superior al Tisei, unde rămân până la destrămarea confederaţiei hunice, determinată de moartea lui Attila, ocupând teritoriul dintre Tisa, răurile Criş şi Mureş, de unde, graţie unei politici ofensive, reuşesc să cucerească Singidunum şi Sirmium stabilindu-şi propriu regat.

            Cealaltă ramură importantă a goţilor, ostrogoţii, se separă în două ramuri, una dintre acestea optând pentru migraţia alături de vizigoţi, cea mai mare parte rămânând sub dominaţia hunilor, integrându-se confederaţiei tribale organizate de aceştia.

         Influenţa hunilor în zonă nu sse remarcă în nici un fel, în special datorită faptului că federaţiile hunice erau reprezentate de un mare număr de elemente constitutive cum ar fi hazarii (hunii albi), bulgarii, ungurii etc. ce erau huni prin dominaţie şi nu prin origine. Dovadă în acest sens stă faptul că aceştia se aflau mereu în conflict, consemnate în documente vremurilor fiind numeroase conflicte între hazari şi unguri, Atila fiind cel care a oprit temporar aceste conflicte.

            Ofensiva hună este stopată datorită intervenţiei unei coaliţii realizate de papa Leon I cel Mare, declinul expansiunii hunice fiind marcat de înfrângerea suferită în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (451), unde are loc o primă victorie, urmând un lung şir de victorii ce vor culmina cu înfrângerea hunilor de la Nedao (454), ce marchează fârşitul vastei confederaţii hunice

         Apoi, ar fi de amintit faptul că, după moartea lui Atila (453 d.Hr.), resturile armatei sale s-au împrăştiat care încotro şi o grupare de hazari (duşmani cu ungurii în acele vremuri) au fost primiţi pe teritoriile dacice ale actualei Transilvanii, inclusiv în aceste zone (Alba, Ţara Haţegului, etc), ungurii rămânând în zona Pannonia-Tisa.

            La începutul secolului V, un alt neam germanic, vandalii (victofalii, hasdingii, taifalii), venind dintre Oder şi Vistula, coboară spre centrul Germaniei de astăzi şi, după o scurtă perioadă de stabilizare la nordul Dunării şi în Pannonia (urmând zonele de expansiune gotice), şi, apoi, pornesc spre Spania şi vor ajunge în nordul Africii.

            În sec. V, vizigoţii lui Alaric migrează dinspre peninsula balcanică, trecând prin Pannonia şi Noricum către Italia, unde jefuiesc Roma (410), urmând a se stabili în sudul şi centrul Galiei, ieşind din sfera de influenţă a teritoriului ţării noastre.

            Tot după moarte regelui hun Attila, ostrogoţii pornesc spre provinciile occidentale ale imperiului roman unde, conduşi de regele Theodoric, constituie în Italia propriul regat, iar hunii rămân în Pannonia, restul intrând fie în serviciul armatei bizantine, fie preferând întoarcerea în stepele nord-pontice (semn al căderii hunilor este faptul că aceştia nu mai apar în izvoarele istorice începând cu sec. VI).

            Urmează ofensiva longobarzilor duce la căderea regatului gepizilor, în anul 567, rămăşiţe ale triburilor gepide reuşind să se menţină până la jumătatea secolului al VII-lea, când dispar din izvoarele vremii orice referiri privind existenţa acestei populaţii.

         Pentru zona geografică ce ne interesează, finalul acestei perioade este marcat de bulgari (popor slav), proveniţi din stepele nordice ale Caucazului (trib turcic), stabiliţi iniţial în zona Moesiei Inferior (zona balcanică), ce îşi lărgesc influenţa în special în zonele sudului Dunării, Tisa şi Pannonia (şi în alte zone, de amintit în acest sens fiind menţiunile lui Menander ce descrie atacul bulgarilor în Grecia în 582 d.Hr.). Valurile succesive de bulgari sunt descrise şi de Justinian al II-lea (685 - 695 d.Hr.).

         Semnificativă este cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum) în care se specifică "dar ţara care se afla între Tisa şi Dunăre a ocupat-o pentru sine Kean, mare duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, până la hotarul rutenilor şi polonezilor şi i-a făcut să locuiască acolo pe slavi şi pe bulgari", cu toate că aceeaşi cronică consemnează răspunsul dat de Usubuu şi Veluc, trimişii lui Arpad, cărora Menumorut le-a spus "Ne pare rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ce se neagă", Menumorut fiind clar un voievod român, dovedindu-se în acest caz, cel mult, un regim de vasalitate extins de către autoritatea bulgară dar clar o autonomie română (blahă).

 

         Dorin Merticaru

 

         Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!

 

Către "Istoric Baru - Evul Mediu Întunecat/ Timpuriu".

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Perioada Antică - Antichitatea (şi "înainte")

         Existenţa umană şi prezenţa activităţilor umane în Ţara Haţegului şi împrejurimile acesteia sunt aproape pierdute în negura vremurilor (cu o vechime greu de imaginat, greu de acceptat), pe aceste meleaguri din jurul şi ale comunei/ zonei Baru, fiind dovedită de numeroasele vestigii descoperite în zona Baru şi a satelor din apropiere. Practic, ceea ce va deveni mai târziu "Valea Haţegului" a cărei încununare spre sud este comunitatea din Baru (înainte de Crivadia), a fost dintotdeauna un adevărat reper al dezvoltării umane, fie şi înainte de apariţia aşezărilor mai mari (viitoarelor oraşelor)...

         Astfel că, în peşterile de Cioclovina (unde s-a descoperit şi un craniu de Homo Sapiens) şi Ohaba Ponor s-au descoperit răzuitoare, lame bifaciale şi străpungătoare, confecţionate din piatră cioplită, datând din Paleoliticul mijlociu şi superior. La „Piatra Fânului”, „Bulzul Măgurii” sau peştera „Gaura Poienii” s-au descoperit unelte şi nuclee de silex şi fragmente ceramice din perioada de trecere spre epoca bronzului. Metalele descoperite aici aparţin culturii Coţofeneşti, faza a III-a. Din Livadia de Câmp provine un topor de piatră atribuit culturii Coţofeni, datând din perioada de trecere la epoca bronzului. Sunt consemnate descoperiri din epoca romană la Livadia: mozaic spoit de lut, sapă şi cuie de fier şi la Valea Lupului o statuetă de bronz reprezentând un geniu înaripat.

Coif Cotofenesti reconstituireCoiful de la Cotofenesti         Într-o încercare logică, dar şi atestată arheologic şi documentar, organizarea umană iniţială era, evident, tribală, extinzându-se încetul cu încetul la alianţe tribale/ clanuri (bazate, în special, pe relaţiile familiale/ "de sânge"). Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Porţile de Fier, etc (asemănările clare între aceste culturi, uşor de subliniat fie şi prin intermediul coifurilor rituale/ de luptă ce au fost descoperite în locaţii diferite, cum ar fi cele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Peretu, Aghighiol, Porţile de Fier, etc amintind de "Frăţia Regilor Traci" descrisă cu admiraţie de Homer) corespund unor centre administrative ce se pot regăsi mai apoi atât în cercetările arheologice cât şi în însemnările antice despre daci/ geţi şi cele medievale despre români (blahi, valahi, etc). Dovezile despre comunităţile umane din această zonă sunt reprezentate de aşezările din neolitic şi paleolitic (Cultura Criş) din Ohaba Ponor (peştera Bordu Mare) şi altele, confirmând continuitatea vechilor timpuri ale primilor oameni de pe aceste meleaguri.

         Contestări asupra perenităţii şi continuităţii vieţii umane pe aceste meleaguri există dar nu sunt fondate şi, nicidecum, bazate pe cea mai vagă evidenţă logică şi/ sau arheologică. Centrele de prezenţă umană, cu activităţi istoric dovedite în special în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor (explotare de minereuri, prelucrare, rafinament şi tehnologie superioară la orice nivel) sunt dovada clară a prezenţei neîntrerupte a vieţii organizate pe aceste meleaguri... Apoi, incontestabil, ar fi faptul că în zona centrală a viitoarei Europe, s-a dezvoltat marele neam al tracilor, toţi vechii scriitori/ cronicari ai acelor vremuri descriind prezenţa tracilor pe aceste meleaguri, având grijă aproape de fiecare dată să sublinieze că dacii/ geţii fac parte din marele neam al tracilor, ba mai mult, chiar din primele menţiuni, să se considere că geţii/ dacii au locuit dintotdeauna pe teritoriul Daciei (alcătuind ramura nordică a acestora, în teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Haemus/ Balcani).

            Se pierde apoi din vedere realitatea confirmată de orice izvor istoric al vremurilor, cu referire la trăsătura cea mai caracteristică a geto-dacilor, care îi deosebea de orice popor învecinat, aceea de a fi o populaţie sedentară, având ca ocupaţie principală agricultura, prelucrarea metalelor şi alte ocupaţii exclusiv sedentare (chiar dacă şi arta războiului poate da unele interpretări).

         Şi asta în condiţiile în care se uită că, până la primele izvoare scrise, locale sau externe teritoriilor ţării noastre (eventual acestei zone), recunoscute sau nu, nu au existat menţiuni/ izvoare scrise decât odată cu scrierile greceşti pe şi despre întreg teritoriul european. Apoi, intenţionat sau nu, se uită că, raritatea sau aproape inexistenţa acestor izvoare se datorează faptului că, pe teritoriile geţilor/ dacilor, asemenea şi altor populaţii europene cum ar fi cele celte şi multe dintre cele germanice, scrisul era investit cu puteri magice, el fiind permis numai anumitor clase sociale (cu obiective clar definite), de obicei legate de clerul local, de ritualuri sau altele asemenea şi, pur şi simplu interzis celorlalţi membri ai comunităţii, deseori sub pedeapsa cu moartea (vezi istoria vechilor druizi - scrierea pe scândurele de lemn, a populaţiilor nordice precursoare ale vestiţilor vikingi - runele, etc). Aşadar, de aceea se poate recurge doar la menţiunea scrisă/ documentară realizată doar de alte populaţii (la început grecii, ulterior şi romanii) care, deseori (dacă nu întotdeauna), deformează şi interpretează ceea ce consemnează "adaptând" major adevărul, deseori interesat şi mai puţin influenţat de "filtrele percepţiei" (a se vedea "imagologia" Cartaginei pre şi ulterior războaielor punice).Coiful de la Agihiol

         Revenind la "firul istoric", primele menţiuni "scrise" de comunităţi umane puternice, stabile, apar în sec VI î.Hr. şi vin din partea scriitorilor greci. Aceştia, mai ales cei din epoca arhaică şi epoca clasică aveau puţine cunoştinţe despre situaţia geografică şi etnografică a bazinului carpato-dunărean. Referinţele despre ţinuturile dacilor/ geţilor au un caracter întâmplător şi, deseori, „legendar”. Şi, primele menţiuni încep să apară ca urmare a colonizării ţărmului Mării Negre de către greci (cu înfiinţarea coloniilor). Evident, pentru aceste meleaguri, ale Ţării Haţegului, ale zonei Barului, acesta este un dezavantaj major, dat de distanţa dintre coloniile greceşti de la Pontus Euxinus (Marea Neagră) şi aceste meleaguri. Apoi, un alt mare dezavantaj este reprezentat de faptul că, lucrările primilor „logografi” (greci) sunt în cea mai mare parte pierdute. Dar, evident, se uită de permanenta evoluţie a prelucrării metalelor care, pe aceste meleaguri are o prezenţă stabilă, evolutivă, spre "măreţia" din vremurile cele mai "cunoscute" ale dacilor/ geţilor din zona Orăştie şi împrejurimi.Coif Cucuteni

         De aceea opera lui Herodot rămâne prima lucrare de "bază/ referinţă" pentru istoria acestor ţinuturi chiar dacă valoarea ştirilor lui Herodot este inegală, dar în multe privinţe preţioasă. Astfel, Dunărea, asupra cursului căreia circulau versiuni legendare că, s-ar vărsa atât în Marea Adriatică cât şi în Marea Neagră (Pontus Euxinus), îşi găseşte la Herodot cea dintâi descriere mai apropiată de realitate, acesta fiind şi primul scriitor antic care ne-a transmis numele unor afluenţi (Porata sau Pyretos, Tiarantos, Araros, Naparis şi Ordessos, chiar dacă acestea nu pot fi identificate cu precizie). Apoi, informaţiile ample asupra sciţilor din regiunile de stepă şi de silvo-stepă din regiunile nord-pontice constituie baza cunoştinţelor noastre asupra acestei populaţii, grupurile de populaţii din spaţiul carpato-dunărean fiind vag cunoscute de către Herodot cu excepţia agatârşilor plasaţi într-u ţinut prin care curgea râul Maris (foarte probabil Mureşul actual, deci, în actualul podiş al Transilvaniei). Importantă este şi informaţia că, grupul agatârşilor are mari asemănări cu tracii, ceea ce pare a fi rezultatul convieţuirii lor cu populaţiile majoritare autohtone, confirmându-se indirect existenţa autohtonilor traci, în masa cărora sciţii agatârşi se vor contopi. Dar, cunoştinţele lui Herodot sunt neprecise şi nesigure şi în ceea ce priveşte teritoriile situate la apus de Prut, la nord de Dunăre (Istru), afirmând că „nimeni nu ştie cine locuieşte dincolo de Istru şi se pare că acolo este un deşert nemărginit”, motiv pentru care Strabon va consemna, ceva mai târziu, despre „pustiul geţilor”.

         Totuşi el scrie despre traci ca fiind cel mai numeros popor după indieni şi că aceştia trăiau despărţiţi în numeroase triburi. Obiceiul de a deplânge pe cel ce se naşte şi de a socoti fericit pe cel ce moare, poligamia şi obiceiul de a ucide pe mormântul celui care a murit pe cea mai iubită dintre soţii, tatuajul, vânzarea copiilor, libertatea acordată fetelor şi cumpărarea soţiilor, ştiri pe care le vom regăsi şi la alţi scriitori, au fost înregistrate mai întâi de către Herodot dar cu atribuire clară către traci şi nu către daci/ geţi (care nu practicau poligamia şi uciderea rituală, cel puţin în aceste vremuri). Tot de la el aflăm că aristocraţia trăia din războaie şi prăzi, în mare cinste la traci (în perioada democraţiei militare), agricultura fiind o ocupaţie desconsiderată (o nouă delimitare a dacilor/ geţilor de traci, dacii fiind prin excelenţă sedentari). Sunt descrise, de asemenea, credinţele populare, religioase precum şi obiceiurile de înmormântare, descoperirile arheologice confirmând multe din informaţiile scriitorului grec. Şi, în final, confuzia că, Herodot face primele menţiuni despre geţi, că fac parte din neamul tracilor, dar că se deosebesc de aceştia prin obiceiurile lor (menţiune ce atrage clar prejudicii asupra imaginii dacilor/ geţilor chiar dacă îi delimitează de traci).

         Veridicitatea consemnărilor lui Herodot se confirmă prin intermediul altor izvoare istorice. Astfel, în sec. V î.Hr., Tucidide arată că geţii făceau parte din statul tracilor odrisi, că locuiau la nord de muntele Haemus (munţii Balcani), că erau vecini cu sciţii şi că erau arcaşi călări. Cinci veacuri mai târziu, poetul Ovidiu îi înregistrează, pe teritoriile Dobrogei şi învecinate, ca populaţie de bază a Sciţiei Minor. Dar, de la scrierile lui Herodot, începe denaturarea informaţiilor de către cei care au scris pe baza consemnărilor lui şi mai puţin pe baza unei cercetări, a unor experienţe/ percepţii proprii.

         De exemplu, credinţa în nemurire era considerată drept principala caracteristică a religiei grecilor. După Hellanicos din Lesbos, împărtăşeau aceeaşi credinţă şi terizii şi crobizii, triburi vecine şi, probabil, înrudite cu dacii/ geţii. Dar, scriitorii greci (şi, probabil, nu numai, deoarece este evident că aceştia împărtăşeau credinţele majoritare), impresionaţi în a găsi asemenea credinţe la nişte „barbari”, au căutat tot felul de explicaţii, căutându-le originea în învăţăturile greceşti, evident cu caracter denigrator, de subliniere a superiorităţii lor şi a inferiorităţii celorlalţi, denumiţi peiorativ "barbari". Apoi ar fi atenţia "deosebită" acordată zeului dacilor, Zamolxe, care va fi consemnată şi de Herodot mult mai târziu. Astfel că, diverşi autori greci au compus o „biografie” a lui Zamolxis, omul, considerat de „barbari” zeu, în care acesta ar fi slujit ca sclav lui Pitagora de la care a prins esenţa filozofiei sale, după care a răspândit-o la eliberarea sa printre geţi, recurgând la înşelătorii menite săi convingă pe aceştia de valabilitatea învăţăturii. Hellanicos merge până într-acolo încât afirmă că Zamolxe ar corespunde lui Cronos al grecilor, confirmând, de fapt, vechimea miturilor dacice comparativ cu cele greceşti, fără a mai lua în considerare că aceştia recunosc, ulterior, că Zamolxe ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora.

         În perioada secolului IV î.Hr., informaţiile cu privire la geţi/ daci sunt rare şi sumare (lipsa consemnărilor despre evenimente din aceste teritorii fiind exasperantă, ca şi cum aceste teritorii ar fi fost un fel de „terra incognita”, întârind ideile denigratoare (uşor încadrabile în timpurile noastre în "imagologie") la adresa oamenilor acestor locuri, de "pustiu getic"). Mai semnificativă este apariţia numelor de „Daos” = „Dacul” şi „Geta” = „Getul”, cu care autorii comediei neo-atice îşi numesc adesea sclavii din piesele lor, fiind o indicaţie asupra aprovizionării pieţei greceşti cu sclavi procuraţi din Dacia (partea Moesiei, dacii/ geţii de la nord de Dunăre fiind mult prea puternici şi bine organizaţi pentru a permite "vânătoarea de sclavi"), operaţie în care coloniile greceşti din Dobrogea au jucat un rol important. Apoi ar fi apariţia legendei retragerii lui Zamolxe în încăperi subterane, anume pregătite pentru a părea oamenilor ca întors din altă lume.

         Dar, în această perioadă, odată cu întinderea stăpânirii macedonene asupra teritoriului tracic, întreaga peninsulă balcanică, până la Dunăre, începe să fie trasă în sfera intereselor puterii macedonene, contactul politic şi militar cu dacii/ geţii trezind interesul scriitorilor despre aceştia, aşa cum, puterea economică a zonei şi sursele de metale (bronz, alamă, fier, metale preţioase) prelucrate devin "magnetul" dorinţei de posesie sau, cel puţin, al incursiunilor armate de jaf. Concret, este perioada istorică în care încep să se remarce numeroase incursiuni de cotropire şi jaf, care vor marca istoria acestor pământuri până aproape de zilele noastre... Dar, de ce nu, vor "ajuta" ca aceste comunităţi locale să se specializeze în activităţile militare spre ceea ce va fi măreţia Daciei...

         Astfel că, îl vom "găsi" pe geograful Strabon acuzând de ignoranţă pe cei mai mulţi dintre predecesori în ceea ce priveşte geografia şi etnografia regiunilor situate la nord de Dunăre. Acesta observă că „Alexandru ne-a descoperit regiunile nordice ale Europei până la Istru, iar romanii locurile de dincolo de Istru până la fluviul Tyras”. Astfel, luptele purtate între grupul sciţilor nomazi condus de regele „Ateas” şi daci, înregistrată de Trogus Pompeius-Iustinius sub numele de „Istriani”, lupte care au atras intervenţia lui Filip al Macedoniei, prilejuiesc primele ştiri asupra stadiului de organizare al dacilor, probabil o uniune de triburi semnificativă, prin menţionarea unui conducător anonim numit „Rex Istrianorum” (regele dunărenilor).

         Şi, în 335 î.Hr., odată cu expediţia condusă de Alexandru Macedon împotriva tribalilor, apar descrieri certe ale populaţiei dacice/ getice realizate de generalul Ptolemeu, fiul lui Lagos, rezumate de Arian (Anabasis). Aceasta este o societate din câmpia munteană (zona "observată" lui descrisă de Arian), sedentară, ierarhic structurată sub formă de democraţie militară, formată dintr-o uniune de triburi, în organizarea specifică destrămării comunei primitive corespunzând nivelului dezvoltării forţelor de producţie din cea de-a două epocă a fierului, care practicau agricultura, posedau herghelii de cai şi puteau concentra rapid un mare număr de luptători. Demonstraţia militară a regelui Macedoniei a durat numai o zi şi s-a limitat la cucerirea şi dărâmarea unei aşezări mai importante, apărată prin fortificaţii, pe care autorul o numeşte oraş şi din care macedonenii au ridicat prăzi (oprind imediat campania şi reorientându-se spre obiectivele iniţiale).

         Deci, se poate afirma clar că dacii „dispuneau” de o societate clar organizată, dovedind o vechime apreciabilă pe teritoriile deţinute (fiind imposibil să "rămână în picioare" afirmaţia despre "pustiul getic" care, prin asociere, alungă orice semn de întrebare despre viitorul centru politico-militaro-administrativo-clerical ce se va dezvolta în aceste zone, ale Ţării Haţegului şi Orăştiei). Astfel că, doar câteva decenii mai târziu, în cursul luptelor geţilor sub conducerea lui Dromichaetes împotriva încercărilor de cucerire ale lui Lisimach, regele elenistic al Traciei, apare clar din izvoarele istorice că, geţii/ dacii erau organizaţi într-o uniune puternică, capabilă să poarte cu succes un război de apărare contra cotropitorilor.

         Evenimentele din cursul acestui război sunt povestite de mai mulţi autori antici cum ar fi Diodor din Sicilia, Strabon şi Pausania. Astfel că, Dromichaetes este un rege al geţilor, iar descrierea evenimentelor plasează teatrul operaţiunilor în (bine cunoscutul) „pustiul getic” din actuala câmpie de Dunării (stepa Bărăganului), „sediul” regatului fiind în Argeş, la cetatea Helis (câmpia dintre Olt şi Ialomiţa, având ca axă intermediară valea Argeşului, puternic populată în epoca fierului dacic, cercetările arheologice dând de numeroase aşezări cu o cultură materială foarte dezvoltată, cu surplusuri de produse şi relaţii comerciale susţinute, cu semnificative forţe de producţie locale). De amintit este şi faptul că, în acelaşi pustiu s-au retras geţii/ dacii şi în 335 din faţa lui Alexandru Macedon (întârind percepţiam logică că pustiul getic este, de fapt, Bărăganul, vecin coloniilor greceşti).

         Aceeaşi sărăcie de menţiuni istorice se menţine şi în sec. II î.Hr. dar, începând cu acest secol nu se poate să nu se remarce că geţii sunt conturaţi ca un grup etnic ce se deosebea de restul tracilor mai ales din punctul de vedere al suprastructurii religioase, faţă de care grecii nutreau o mare admiraţie. Acum este vremea consemnărilor lui Aristotel despre cetăţile greceşti de la Marea Neagră, care descrie trecerea la regimul democraţiei sclavagiste dar fără alte detalii utile. Legenda argonauţilor, cu atâtea elemente fantastice, reflectând, probabil amintirile primelor călătorii în Marea Neagră, ca şi legenda insulei Leuce, legată de sălăşluirea lui Ahile acolo.

         Singurul element concret este consemnat în anecdota lui Trogus Pompeius Iustinus cum că regele Oroles (circa 200 î.Hr.) a pedepsit pe geţii săi deoarece nu luptaseră cu vitejie  contra bastarnilor, obligându-i pe aceştia să se îmbrace, să preia atribuţiile casnice de femeie, datorită lipsei lor de bărbăţie (măsură care a atras ca în următoarea luptă bărbaţii să biruie fără probleme).

         De reţinut este faptul că, teritoriul vecin cu Dionysopolis era locuit de crobizi şi sciţi, dar şi de greci amestecaţi (căsătorii mixte). Apoi, insula Leuce se afla la patru sute de stadii de gurile Dunării, dând posibilitatea identificării ei cu actuala Insulă a Şerpilor. Apoi, se aminteşte de carpizi (carpi) ca locuitori ai populaţiei trace de la nord de Dunăre şi de agatârşi, ca locuitori ai spaţiului nord pontic. Se descrie şi faptul că din regiunile pontice se exportau vite şi sclavi „în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă”, că aceste locuri procurau Greciei miere, ceară, peşte sărat şi primeau în schimb ulei şi tot felul de vinuri.

         Aşadar, în mod evident, viaţa pe aceste meleaguri a urmat firul "omogenizării" politio-administrative şi incluziunii social, culturale demonstrate de istoria oricăror altor meleaguri, oamenii locului numărându-se printre cele mai puţin modificate populaţii faţă de cea iniţială, cea dacică, în ciuda tuturor valurilor de nenorociri şi cotropiri care s-au abătut asupra lor.

         Şi, de aici, ar fi momentul să trecem la perioada ce poate fi numită "Epoca romană", prezentând amplu înflorirea maximală a acestei zone a comunei Baru, chiar dacă se va face aproape permanent analogie la sudul Ţării Haţegului.

 

         Dorin, Merticaru

 

         Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!

 

Către "Istoric Baru - Perioada Romană/ Epoca Clasică.