Istoric Comuna Baru - Evul Mediu

Evul Mediu

(Baru Mare, Ţara Haţegului)

 

         Pe teritoriul ţării noastre Evul Mediu debutează în jurul anilor 1.000 (fie şi arbitrar). Este perioada în care se formează formaţiunile statale incipiente (statele române).

            Oricât ar părea de ciudat, Evul Mediu demarează cu finalul migraţiilor pe teritoriul european. Pentru teritoriul ţării noastre, este perioada în care se "finalizează" migraţia bulgarilor, apar şi evoluează migraţiile pecenegilor, cumanilor, ungurilor şi a triburilor maghiare. Şi, undeva în jurul anilor 1100 se poate vorbi despre un fel de stabilizare a sferelor de influenţă şi un fel de final al acestor mari migraţii.

            Este perioada în care marele "Imperiul Roman de Apus", devenit "Sfântul  Imperiu Roman", apoi "Sfântul Imperiu German" atinge sfera maximă de influenţă aservind aproape întregul teritoriu al Europei până la Rusia şi Imperiul Bizantin, fie direct fie în regim de vasalitate. După acelaşi principiu funcţiona şi "dominaţia" maghiară şi cea cumană, până la formarea statelor unitare româneşti.

            Referitor la cumani, aceştia provin din spaţiul geografic dintre fluviile Ural şi Volga, din apropierea pecenegilor, eliminându-i încetul cu încetul pe cei din urmă, ajungând să ia în stăpânire teritoriile românilor în perioada 1070 - 1075, până la Carpaţi.

         În 1087 apare o menţiune făcută de Ana Comnena referitoare la cumanii şi pecenegii conduşi de Tzelgu, care atacă imperiul roman însoţiţi de dacii care locuiau pe pantele de nord ale munţilor Haemus, aceştia intrând şi în Transilvania în 1092, şi ulterior în Ungaria, urmând să părăsească aceste teritorii abia după 1290, anul morţii "mentorului" lor, regele Ungariei Ladislau "Cumanul", mutându-se în zonele de origine din nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populaţia turcică (tătară) din hanatul mongol "Hoarda de aur".

            Cert este că, în acele vremuri, teritoriul Moldovei şi viitoarei Ţări Româneşti era cunoscut sub numele de "Cumania", cumanii influenţând puternic toată această zonă pentru mai multe sute de ani (fiind uşor de "presupus" că Ungaria cumană a fost cucerită de românii cumani şi nu invers).

         Un exemplu în acest sens ar fi faptul că, în timpul românilor "Asăneşti", cumanii au luat parte ca aliaţi ai românilor şi bulgarilor în luptele acestora împotriva bizantinilor. Momentul de cotitură în istoria acestora este reprezentat de înfrângerea lor de către mongoli, în bătălia de la Kalka (1223), în urma căreia cumanii sau apropiat mai mult de unguri (fiind sprijiniţi de regele Ladislau al Ungariei - care nu avea nici cea mai mică legătură de origine cu Ungaria), de la care o parte din ei au primit creştinismul catolic (1227), celilalţi rămânând păgâni.

         Pentru cumanii creştinaţi catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, înfiinţat în 1217, pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acţiunea are loc organizat abia după creştinarea cumanilor când ei intră sub aşa-zisul protectorat al Ungariei. Astfel că, în 1223, regele Ungariei îşi ia şi titlul de rege al Cumaniei (prin atribuire de titlu din partea imperiului germanic şi nu prin "consecinţă" de activitate maghiară).

            Finalul acestor controverse este "adus" de invazia mongolă care  determină cumanii să accepte colonizarea unei zone lângă Tisa (1239) în regim de refugiaţi (ai vremurilor), urmând ca în 1241, sub presiunea mongolă, Cumania să îşi înceteze existenţa.

            În urma acestui regat al Cumaniei, rămân formaţiuni statale bine delimitate, în zona de influenţă a voievodatului lui Litovoi, menţionat de Diploma ioanită în anul 1247, aflându-se şi teritoriile Ţării Haţegului

            Ajunşi la "Sfântul Imperiu ..." Roman sau German sau Carolingian, nu are importanţă, acesta are o influenţă mai mare decât ce-am putea imagina, mai ales pentru Transilvania, şi zona Ţării Haţegului, care ne interesează.

            Totul începe în 895 când, chemaţi în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii participă la campaniile împotriva ţarului bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare şi în alianţă cu bulgarii, pecenegii au atacat împreună cu aceştia, în 895 - 896 aşezările ungureşti, determinându-i pe unguri şi populaţiile asociate, printre care şi trei triburi hazare, să se refugieze în nordul Mării Negre, apoi să fugă/ împrăştie spre vest, să treacă Carpaţii şi să ajungă pe Valea Tisei mijlocii sau spre est, pe valea Nistrului.

         Cei care s-au refugiat în vest, au continuat să prade teritoriile din jur şi, timp de câţiva ani, au lansat atacuri de pradă şi jaf spre teritorii din vestul Europei, ajungând până în Spania. La finalul acestor campanii au fost forţaţi să rămână în Pannonia (bazinul Panonic), în vecinătatea lacului Balaton, de unde au continuat practica incursiunilor de jaf (perioada anilor 911 - 933). Începând cu acest an, 933 d.Hr., începe declinul ungurilor şi, la 10 august 955, Otto I îi zdrobeşte decisiv în bătălia de la Lechfeld, lângă Augsburg. Această înfrângere catastrofală a determinal pe unguri să-şi reorinenteze politica şi, sub conducerea principelui Geza (971 - 997) acceptă toate condiţiile vestului, reprezentate de vasalitate şi acceptarea creştinării ungurilor.

            Dar, nu este ceea ce pare, Ungaria fiind doar un ţinut relativ autonom. Ştefan I al Ungariei (997 - 1038), cel ce preia conducerea după principele Geza, se află în aceleaşi condiţii de vasalitate faţă de Sfântul Imperiu Roman şi faţă de Imperiul German (ca şi toţi regii care i-au urmat) fiind acceptat ca lider al ungurilor deoarece s-a conformat cererilor celor care i-au înfrânt, fără a mai lua în calcul faptul că a ajuns la tron cu suportul militar al germanilor, fiind încoronat atât cu acceptul papei Silvestru al II-lea cât şi al lui Otto al II-lea al Sfântului Imperiu Roman (mai mult german).

         Marele principe Ştefan, cel care a "iniţiat" dinastia arpadiană s-a folosit de acest statut şi a subjugat ţinuturile dominate de unguri (aşa-zişii "unguri negri", printre care s-au numărat şi Gyula care domina Ardealul, Ahtum sau Ohtum care domina Banatul, şi alţii), scopul său principal fiind de a urma, de a se se conforma cererilor "seniorului" ce solicita extinderea catolicismului, toate acestea pentru a nu pierde protecţia marilor puteri din vest şi, nicidecum de a cuceri noi teritorii, Transilvania având propria ei relaţie de vasalitate faţă de Imperiu şi nicidecum faţă de vreo Ungarie.

         Dovadă în sensul vasalităţii lui Ştefan I, de exemplu, stă faptul că Ştefan I a fost forţat să lase ca moştenitor pe fiul surorii sale, pe veneţianul Peter Orseolo, exilându-şi proprii fii. Au urmat o succesiune de regi, războaie şi revolte, invazii mongole, aşa-zisul regat maghiar fiind condus de mai mulţi regi, duci, ş.a.m.d., pe principiul acceptării cât de cât "majoritare" de către nobilii locali, ajungându-se la a se cere ajutorul vestului de nenumărate ori, ultimul rege arpadian fiind Andrei al III-lea "Veneţianul", oficial această dinastie având ca final anul 1301, 14 ianuarie).

            După o scurtă perioadă de lupte pentru putere, marile puteri intervin şi instaurează dinastia de Anjou, prin încoronarea lui Carol Robert de Anjou, sub numele de Carol I (de Sicilia - fiu al Clementei de Habsburg, pentru a elimina orice îndoieli privind vreo apartenenţă maghiară sau ungară) în anul 1308. El găseşte un regat total destabilizat de conflictele feudale pe care începe să îl "ordoneze" cu forţa armelor.

         Un exemplu al necesităţii sale de a lua măsuri drastice a fost cel de a muta, în 1316, capitala regatului său la Timişoara. El face tot posibilul de a-şi manifesta puterea asupra vasalilor săi, inclusiv în Moldova şi Ţara Românească, dar imposibilitatea acestuia de a controla situaţia este demonstrată de înfrângerea suferită la Posada în faţa armatelor lui Basarab I (care la 26 iulie 1324 acceptase protectoratul lui Carol, sub tutela vasalităţii, dar în 1330 nu a acceptat numirea unui ban de Severin, pe nume Dionisie Szechy).

            În 1342 vine la tronul acestui regat, Ludovic cel Mare (Ludovic Angevinul, Ludovic Maghiarul) care beneficiază de un sprijin semnificativ din partea vestului şi disciplinează nobilii locali cu forţa armelor. El este rege al Ungariei până în 1382 (dar şi al Poloniei în perioada 1370 - 1382 şi investit din 1343 şi ca "domn al Ţării Româneşti", prin recunoaşterea ca suzeran că către Basarab I şi apoi de fiul său, Nicolae Alexandru).

            Urmează un fel de perioadă de interimat ("interregnum") până la întronarea lui Sigismund de Luxemburg care este mai întâi elector de Brandenburg (1387), apoi iniţiază o cruciadă care se sfârşeşte cu înfrângerea de la Nicopole (1396), prilej cu care ia tangenţă la posibilul său drept de a-i urma tatălui său Carol I la conducerea regatelor acestuia. Începe o lungă serie de războaie cu Republica Veneţiană, cu Boemia, croaţii, bosniacii, înfiinţează în 1408 "Ordinul Dragonului", în 1431 este încoronat rege al Italiei cu titlul de "împărat roman", alte războaie şi moare în 1437 fiind înmormântat la Oradea (în catedrala catolică ce a fost distrusă cu ocazia invaziei turceşti).

            Urmează o nouă perioadă de "interregnum" când se perindă la conducerea acestor teritorii casa de Habsburg (cu Albert de Habsburg 1437 - 1439 şi Ladislau al V-lea Postumul de Habsburg 1440 - 1457) şi interferă casa de Luxemburg (Elisabeta de Luxemburg) şi linia Iagello a Poloniei (Vladislav I, Ladislau al V-lea) până când este înscăunat Matia Corvin, în 1458, fiul lui Ioan de Hunedoara, ce domneşte până în anul 1490 (domnia acestuia fiind considerată a fi cea care înlocuieşte dinastia angevină).

            După Matia Corvin, vine dinastia Iagello (a Poloniei) cu Vladislav II Iagello (1490 - 1516) şi Ludovic II Iagello (1516 - 1526) care moare în bătălia de la Mohacs împotriva turcilor (în urma căreia teritoriile Ungariei, prin tratatul de la Oradea, sunt împărţite între casa de Habsburg, nordul şi vestul şi Imperiul Otoman, centrul, Transilvania devenind independentă din anul 1570).

            Urmează aşa-numitele "Uniuni", mai întâi cu Sfântul Imperiu Roman, începând cu 1526 până în 1705 (după eliberarea de sub ocupaţia otomană, 1683, întreg teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei întră sub dominaţia casei de Habsburg), apoi cu Imperiul Austriac (din 1705) cu toate că toţi regii ce au urmat au ţinut tot de casa de Habsburg până în 1780, apoi de Habsburg-Lorena până în 1848.

            Din 1848 se manifestă forma politică de guvernare dualistă, sub denumirea de Imperiul Austro-Ungar... Perioadă care va fi discutată în articolul următor...

             Ce se poate sesiza din acestă scurtă trecere prin istorie?!? Chiar dacă există elemente de tutelă clară asupra teritoriului Transilvaniei de către "tot felul de puteri", este clar că acesta a avut aproape permanent un fel de independenţă clară, un fel de autonomie certă ce a ţinut doar de formele de suveranitate locală manifestă prin voievozi, principi, conţi, baroni, etc, supunerea faţă de o autoritate centrală fiind pur scriptică, eventual de tip vasalitate, Ungaria nefiind altceva decât un teritoriu (cu capitală "flotantă" - Buda a fost capitală în perioada 1361 - 1541 şi abia în 1873 ia fiinţă Budapesta prin unirea a trei oraşe - Obuda, Buda şi Pest) cu acelaşi statut de vasalitate faţă de puterile din vest.

            Particularizând pe zona care ne interesează, cea a Ţării Haţegului, aceasta beneficia de un sistem de apărare bine structurat (cetăţi de pământ şi piatră întărite cu valuri şi şanţuri de pământ, acolo unde era posibil) încă de pe vremea dacilor (davele) şi a romanilor (castrele), la care s-au adăugat unele lucrări efectuate de-a lungul timpului, de consolidare şi/ sau adaptare la cerinţele militare ale momentului, putându-se lua în discuţie că, această zona era una dintre cele mai bine fortificate zone din România acelor timpuri¹. Cercetările arheologice efectuate la Sălaşul de Sus, Mălăieşti, Râu de Mori, Răchitova, Subcetate şi altele confirmă cele afirmate mai sus. Dar, de partea cealaltă, nu beneficia de nici un fel de bogăţie naturală exploatabilă, rolul principal al acestei zone fiind cel de apărare a zonelor de intrare din şi între Banat şi Oltenia. Din aceste motive, zona Ţării Haţegului a interesat pe orice cotropitor sau stăpânitor doar din punct de vedere militar, orice formă de dominaţie fiind doar un fel de simplă alocare de responsabilitate de apărare a acelei zone, în schimbul acestor servicii haţeganii beneficiind de autonomia lor, deseori totală (cel puţin în perioada de început a Evului Mediu).

            Dar, începuturile Evului mediu găseşte acest teritoriu sub tutela lui Glad, apoi sub tutela lui Litovoi, "moştenitor" al teritoriilor aflate sub tutela cumanilor, într-o formă de organizare locală, evident de tip feudal, cu mult timp înainte de apariţia feudalismului vestic, cnezii şi voievozii români fiind similari ducilor şi conţilor vestici. De exemplu, voievozii Litovoi şi Seneslau beneficiu de statuturi privilegiate, dovedind un nivel ridicat de organizare politică, recunoscută de suzeranitatea vestică.

            La acest moment, statutul clasei feudale româneşti din Transilvania s-a modificat, în general, substanţial, ca formă şi conţinut. Cea mai mare parte a acestei clase, care stăpânise posesiuni, adică pământuri şi supuşi, în virtutea dreptului cnezial, se vede scoasă din prerogativele sale străvechi şi redusă la situaţia juzilor săteşti, ori direct la aceea a iobagilor pe moşiile nobililor laici şi ecleziastici³¹. Introducerea noilor rânduieli feudale de tip apusean s-a făcut la început tacit, fără o bază juridică specială, destul de abuziv, prin danii regale, uzurpări, încălcări, acaparări rezultate din aplicarea forţei şi din manifestarea anarhiei feudale, pentru ca apoi, după jumătatea secolului al XIV-lea, în vremea lui Ludovic I de Anjou şi a lui Sigismund de Luxemburg, să se desfăşoare acţiuni sistematice şi organizate, încadrate în decrete regale şi alte reglementări cu putere de lege, orientate în special spre oricine se opunea religiei şi poftelor baronilor locali, parveniţi şi autointitulaţi drept stăpâni, încetul cu încetul devenind un fel de politică de excludere a românilor ca entitate (natio) din sistemul politico-religios al regatului.

 

            1247.

            Prima menţiune documentară a Ţării Haţegului datează din 1247, când este amintită în "Diploma Cavalerilor Ioaniţi", ca făcând parte din voievodatul Olteniei (al lui Litovoi). Următoarea menţiune apare abia în anul 1276 când este amintit pentru prima dată "Comitatul Hunedoarei" din care făcea parte şi Ţara Haţegului, instituţie administrativă creată de regii Ungariei, îndată după înfrângerea lui Litovoi şi scoaterea acestui teritoriu de sub autoritatea voievozilor români^1,3.

 

            1360.

            La data de 1 iunie 1360 este emis un document¹² ca rezultat al unei adunări cneziale (tribunal), în care se remarcă (în acest document) lipsa din enumerare a voievodului sau voievozilor locali (cunoscuţi în acei ani, de exemplu, în Maramureş, Banat, Bihor, Zarand, etc) chiar dacă se prezumează că, în urma menţiunilor din "Diploma Ioaniţilor" (1247) că, din secolul XIII, Ţara Haţegului se afla sub autoritatea voievodului sub-carpatic Litovoi (Oltenia), chiar dacă la 1360, anul acestui document, există unele "contestaţii" că, Ţara Haţegului (ca district) se afla deja sub autoritatea voievodului Transilvaniei şi a comitelui de Hunedoara.

            În acest sens există dovezi certe ale unei feudalităţi prestatale româneşti² clare şi certe, ale unui model local de societate feudală, identic sau foarte asemănător în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre o societate polarizată unde cnezii şi voievozii reprezentau pătura suprapusă în raport cu supuşii lor direcţi şi cu oamenii de rând ai satelor şi oraşelor (membrii obişnuiţi ai obştilor). Astfel sunt prezenţi cnezii laici (kenezii), cnezii preoţi (sacerdotes, presbiteri, archidiaconi), supuşii cnezilor (iobagiones) şi românii de rând (olachi populani).

 

            1366.

            Diplomele lui Ludovic I, prin care stăpânirea legală a pământului şi supuşilor nu se putea exercita decât prin intermediul dreptului scris consemnat în acte emise de cancelaria regatului (evident o decizie absolut abuzivă care anula toate drepturile de proprietate "de facto" pregătind atribuirile ulterioare, fără bază legală). De asemenea, nobilii necatolici erau excluşi de la dreptul de stăpânire a moşiilor, măsura vizându-i, în mod expres, pe cnezii şi mvoievozii români care, din punctul de vedere al autorităţilor, erau "schismatici", respectiv ortodocşi. În fine, tot atunci începe prigoana organizată împotriva clericilor ortodocşi în ansamblu şi cu atât mai mult contra celor ce erau şi stăpânitori de pământ³².

            Urmează, astfel, o lungă perioadă care a întârziat aplicarea acestor "decrete", din cauza unei ridicări în masă (insurrectio generalis) a aproape întregii Transilvanii, care, de fapt, va duce la degradarea progresivă a situaţiei clasei feudale româneşti sau la încadrarea unei părţi a ei în rigorire pretinse atât de imperativ. Această încadrare s-a făcut treptat, în etape, cu încercări de ieşire de sub incidenţa rânduielilor oficiale, cu amânări îndelungate în aplicarea măsurilor. Ba mai mult, în unele "ţări" româneşti de margine ale Transilvaniei (cum este şi cazul Haţegului), rămase compacte prin structura geografică specifică (depresiuni relativ închise, zone montane, etc) şi prin raporturi tradiţionale cu voievodatele extracarpatice, actele de la 1366 nu au înregistrat nici un ecou, oprindu-se la hotarele lor.

 

            1371.

            Dar, cu toate acestea, se poate deduce şi atesta (practic) faptul că instituţiile administrative specifice românilor continuă să se menţină, autonomia manifestându-se prin acţiuni comune sau prin afirmarea solidarităţii lor în faţa autorităţii comitatului. De exemplu, în teritorii stabil controlate de maghiari, cum ar fi Deva, în 1371, toţi cnezii şi românii din cele patru scaune ale Devei (districte), cer ca românii să fie judecaţi după legea românească, "jus valachicum", refuzând legea cea nouă.

            Şi toate acestea pe fundalul unei creşteri demografice deosebit de lente datorată unor condiţii de viaţă deosebit de aspre, cu invazii turceşti repetate, lupte între feudalii autohtoni şi/ sau cu cei nou veniţi, devastări, răscoale, mortalitate infantilă foarte ridicată, incendii repetate (majoritatea gospodăriilor/ construcţiilor fiind din lemn) şi altele... Este, totuşi, adevărat că au avut loc unele deposedări sau încercări de deposedare a locuitorilor de către străini, dar acestea nu au fost nici numeroase, nici semnificative ori durabile în timp.

            Cu toate acestea, cnezimea haţegană a început activitatea de obţinere a actelor de "danie" regală, care să-i justifice stăpânirea din vechime a cnezatelor strămoşeşti.

 

            1380.

            Document, titlu de donaţie, în care un anume Stoian din Lunca Cernei este numit "cneazul românilor din ţinutul Cetăţii Haţeg" (kenezius Olachorum districtu castri Hathzak)⁵.

            În această perioadă se remarcă în zona Ţării Haţegului un număr de cinci - şase familii cneziale mai puternice şi mai bogate⁴. Menţiunea legată de acordarea unui titlu de donaţie pentru cneazul Stoian din Lunca Cernei, cneaz al românilor din districtul cetăţii Haţegului, evidenţiază prestigiul ridicat conferit de oficialităţi (la care apelează pentru acordarea unui titlu de donaţie), fără a mai lua în calcul cnezimea locală.

            În această perioadă, în întreaga Ţară a Haţegului, se aflau un număr de aşezări săteşti de aproximativ 200¹, satele fiind aşezări vechi (număr rămas constant şi în viitor, inclusiv din punct de vedere demografic), aflate la altitudinea de 250 - 400 m, rareori fiind depăşit plafonu lde 500 de m.

 

            1396

            În perioada premergătoare bătăliei de la Nicopole (25 septembrie 1396) este scris "Codex Latinus Parsinius" de către Paulus Sanctinus Ducensis în care, Haţegul apare pentru prima dată într-un document cartografiat. Autorul este un tehnician militar italian care realizează acest tratat militar pentru Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, în timp ce acesta pregătea in Banat cruciada antiotomană, la care au participat numeroase armate de cavaleri occidentali, precum şi armata română condusă de Micea cel Bătrân, cruciadă care s-a încheiat cu înfrângerea armatelor creştine (motiv pentru care tratatul are câteva pagini mutilate, prin care şi cele legate de datare şi partenitate). Toate aceste detalii duc la ideea calităţii şi veridicităţii deosebite a datelor din acest codex şi la faptul că Haţegul şi Deva (după părerea mea, şi nu Hunedoara cum deduc mai mulţi istorici - chiar dacă Deva este atestată documentar în 1269, faţă de Hunedoara care este atestată cu doar 4 ani mai devreme, 1265, Deva fiind atestată sub numele de "castrum Deva", de la vechea denumite dacică a localităţilor, cea de dava, davă, eventual completată de "castrum", denumirea romană sau latină a aşezărilor importante, cetăţilor etc,, sub autoritatea romană, dovadă stând urmele de "murus dacicus" de la bazele cetăţii Deva, faţă de Hunedoara care este menţionată sub numele de Hungnod, în ţinutul Varmeghiei, fără nici o legătură la viitoarea denumire de Hunyad sau de faima atrasă spre această localitate de către marii Iancu de Hunedoara, pe numele său real Ioan Corvin, eventual "Ioannes Corvinus" sau, cel mult, Ioan Românul, cum este denumit în documentele vremii şi urmaşul acestuia, Matia Corvin sau Matei Corvin - de exemplu, cetatea Devei este "dintotdeauna" pe când Hunedoara "beneficia" doar de o simplă întăritură de apărare până la renumele corvinilor care, prin Ioan Corvinul, transformă în secolul XV întăritura în castel).

 

            1400.

            Începutul acestui secol (al XV-lea) îi surprinde pe români concentraţi într-un efort de a fi recunoscuţi ca stăpâni. Dar, în timp, aceştia vor fi convinşi de insuficienţa oricărui efort de recunoaştere a stăpânirilor de tip cnezial şi aceşti feudali români vor cere şi vor obţine, în mare parte, înnobilarea, cu preţul unor servicii "suplimentare" aduse suveranilor în politica de centralizare statală şi de combatere a anarhiei feudale sau în efortul antiotoman. Astfel că, participările militare au trecut pe prim plan în vremea lui Sigismund de Luxemburg, Iancu de Hunedoara şi Matia Corvin.

 

            1418 - Baru - Atestarea documentară.

            Document înţelegere, în faţa adunării cneziale din Haţeg între Barbu şi Ştefan, fiii lui Lelu de Râu Bărbat, împreună cu Stanciu, fiul lui Barbu (deci nepotul lui Lelu), şi un grup de mai mulţi fraţi copărtaşi sau codivizionali: Ladislau, fiul lui Barbu, Stoica, fiul lui Radu, Barbu, fiul lui Stoica, probabil (Barb, filius eiusdem), Grigore, fiul lui Stanciu, Chomaan, Bathul, Petru şi Dionisie, fiii lui Manea, Oană (Wana), Mirozlaw, Cârstea (Kerezthee), fiul lui Manea, Ştefan, fiul lui Zlowa, Cârstea, fiul lui Muşa (Musa), Neagoman, Dragomir şi Barbu, fiii lui Litu (Lithul), cu fraţii lor pe de altă parte⁸.

            Notă: Acest document se pare că s-a "rătăcit", inclusiv microfilmul ce s-a aflat în păstrare la Arhivele Naţionale Bucureşti (căutările vor continua).

            Deoarece documentul, alături de alte particularităţi, nu precizează despre care cnezat este vorba, s-a presupus, perfect plauzibil că este vorba despre Baru Mare. Aceasta cu atât mai mult cu cât alte sate din zonă ies relativ uşor din discuţie datorită existenţei acolo a altor stăpâni şi cu atât mai mult, cu cât Baru Mic sau Bărişorul (Kis Barisor), trecut în dreptul de danie regală prin moartea lui Vancu (Bank), fiul lui Litovoi (Lithuov), este dăruit în 1421 lui Costea, fiul lui Iarislau de Sălaş (şi prin el rudelor sale Nanul, Iarislau, fiul lui Barbul, Dionisie, fiul lui Cândreş de Streisângeorgiu) pentru credincioasă slujbă şi pentru eroismul membrilor acestei familii, care şi-au vărsat sângele în lupta cu turcii de sub cetatea Haţegului (pugna cum sevissimis Turcis ... sub castro Haczog)¹⁰ (certificând că Bar/ Baru/ Baru Mare exista cu mult înainte de această dată, odată ce, se făcuse deja desprinderea de noi moşii, din cea de origine, constituindu-se Baru Mic).

            Dacă într-adevăr în acest document este vorba despre Baru Mare, atunci se poate spune că este vorba despre un cnezat (sau voievodat) stăpânit în devălmăşie de 10 - 11 familii şi că, de la această dată, familia din Râu Bărbat avea un ascendent serios asupra celorlalte, stăpânind cu titlu personal şi individual o jumătate din posesiunea aflată în atenţia noastră.

 

            1444 - Baru.

            Ascendentul familiei din Râu Barbat asupra Barului este întărit de un nou document emis în acest an, prin care regele Vladislav al Ungariei dăruieşte unor sălăşeni posesiunile Mălăieşti, Bărişor, Crivadia şi a patra parte din Sălaşu de Sus¹³. În acelaşi an, tot suveranul Ungariei cere capitlului de la Alba Iulia să introducă în stăpânire (pe veci) pe Dumitru, fiul lui Mihail de Râu Bărbat ("pentru faptele de credinţă şi meritele slujbelor credincioase") în stăpânirea moşiilor Râu Bărbat, Ohaba şi Barul¹⁴ (aflate în comitatul sau districtul Hunedoara, în a căror stăpânire netulburată numitul Dumitru spune că s-au aflat de mult timp înaintaşii săi şi că ele însuşi se află chiar şi acum, împreună cu toate folosinţele şi cele ce ţin de ele), întărind astfel posesia acestei zone pe familia Râu Bărbat.

 

            1453 - Baru.

            În data de 15 noiembrie a acestui an, regele Vladislav dăruieşte şi întăreşte în parte stăpânirea lui Dumitru de Râu Bărbat (căruia îi sunt donate părţi din posesiunile Râu Bărbat şi Baru) dar şi a sălăşenilor (Dionisie, Sărăcin, Ştefan, fiii lui Cândreş cel Mic, Sârbul/ Sorbul, fiul lui Iarul, Cândreş, fiul amintitului Dionisie, Grigore şi Danciul, fiii lui Costea, precum şi Petru, Danciul şi Dionisie, fiii lui Iarul de Sălaşu) posesiunile Merişor, Crivadia, Mălăieşti şi a treia parte din Bar, aşezate şi aflate în districtul Haţeg¹⁵. Punerea în stăpânire se face "cu acele condiţii, serviţiile şi obiceiuri, cu care înaintaşii noştri regi ai Ungariei au obişnuit să dăruiască sate şi moşii în districtele româneşti". Documentul preciza că ei s-au împotrivit cu bărbăţie viclenilor turci, cei mai sălbatici prigonitori ai numelui evlavios de creştin, care obişnuiau să năvălească în chip duşmănos în părţile de jos ale pomenitului nostru regat al Ungariei şi săi jefuiască pe locuitorii ei.

  

            1457 - Baru.

            Documentul menţionat în 1453, are în acest an un fel de "întărire documentară" prin intermediul unei decizii în care, aceloraşi beneficiari (cu unele excepţii) li se recunosc aceleaşi sate şi părţi de sate ca în 1453, adăugându-se însă la ele Sălaşu de Jos şi jumătate din Sălaşu de Sus¹⁶. Între beneficiarii stăpâni ai unei treimi din Bar şi ai celorlalte posesiuni apar din nou şi cei din Streisângeogiu (Dionisie, fiul lui Cândreş), rude cu sălăşenii.

            La data de 4 ianuarie 1457, Ladislau al V-lea, regele Ungariei, porunceşte capitlului de la Alba (Albens) să introducă pe Dumitru din Râu Bărbat, fiul lui Barbu, fiul lui Lelu de Râu Bărbat, în stăpânirea posesiunilor lor Hobiţa, Federi, a unei jumătăţi din Ponor, a unui sfert din Râu Bărbat şi a unei părţi din Bar¹⁷. Documentul mai spune că Dumitru şi ai săi au stăpânit din vechime aceste sate şi moşii, fapt care ar pleda desigur, odată în plus, pentru identificarea voievodatului/ cnezatului pomenit la 1418 cu Baru. Porunca regelui este dată în urma cereri adresate de "Dionisie, Surban, Petru şi Danciul, fiii lui Iarul de Sălaş" şi privea pe "Dionisie, fiul lui Cândreş de Streisângeorgiu, Sărăcin, fiul lui Sărăcin, Danciul, fiul lui Costea, Ştefan, fiul altui Cândreş de Sălaş, rudele lor".

            La data de 29 ianuarie (sabbato proximo ante festum purificationis beate Marie Virginis) apare un document emis la Buda, de cancelaria regelui Ladislau al Ungariei, care scrie Capitlului din Alba Iulia că "pentru credincioasele servicii ale supuşilor săi Stan (Zthan), Dan (Dan), fiii lui Dragomir (Dragumer) şi Neag (Nyag), fiul (filius) Voievodului (Wayvode) din Bar, prin care acesta din urmă dăruieşte urmaşilor lor a treia parte din posesiunea Bar (cu toate pertinenţele şi folosinţele sale), care nu ţine de cetate regală"⁶, fiind o dovadă clară că, pe aceste meleaguri, în acele timpuri, organizarea se menţinu-se neschimbată (din document reiese că Stan, Dan şi Neag, prin înaintaşii lor, au stăpânit din vechime această posesiune, dar că, până la momentul documentului, îşi întăresc stăpânirea prin prevalarea de dreptul regatului şi de actul de danie scris)⁷. Evident, acest document devine un fel de atestare, care dovedeşte că, situaţia administrativă în care apar menţiuni despre cnezii şi voievozii locali ai Ţării Haţegului continuă şi în a doua jumătate a secolului XV, fiind, de fapt, singura pomenire a instituţiei voievodale în Ţara Haţegului (pe lângă cea a voievodului Litovoi din 1247).

            Apoi, în vederea introducerii în stăpânire, regele porunceşte capitlului să-şi trimită omul de mărturie, care, alături de omul de mărturie al suveranului (prezenţi ambii la faţa locului, adică în satul Bar), să procedeze, în prezenţa vecinilor şi a megieşilor, la cele cuvenite. Oamenii de încredere ai regelui sunt Valentin de Firiteaz (Feyereghaz) sau Vlad de Ciula (Wlado de Chwla) ori Nicolae de Ciula sau Dragoş de Silvaş (Dragws de Zylwas) ori Kopaz de Vad (Wad). Actul mai subliniază că, dacă vor apărea contrazicători (împotrivitori), aceştia să fie chemaţi contra numiţilor Stan, Dan şi Neag în prezenţa voievodului sau vicevoivodului Transilvaniei.

            Pe verso documentului menţionat, lateral - stânga, reprezentantul Capitlului a notat că introducerea a fost făcută la 20 februarie 1457 (dominico die proximo ante festum Kathedre beati Petri apostoli), în prezenţa oamenilor de mărturie (Kopaz de Vad şi George subdiaconul, ultimul din partea capitlului), fără să fi apărut nici un contrazicător.

            De remarcat este faptul că numele tuturor celor menţionaţi din zona Haţegului şi a Barului au nume româneşti (Stan, Dan, Dragomir, Neag) iar oamenii de încredere al regelui poartă de asemenea nume româneşti (Vlad, Dragoş).

 

            1458 - Baru.

            În ianuarie 1458, Cândeştii obţin de la MIhail Szilagy, pe atunci guvernator al Ungariei, donaţia Ohabiţei, Federilor, Plăişorului, numit cu alt nume Uric, o pătrime din Râu Bărbat, jumătate din Ponor şi o pătrime din Bar²¹.

            Un nou document de proprietate (12 martie 1458) cu privire la teritoriul Baru (o pătrime), este emis de către capitlul bisericii de la Alba Iula în favoarea Cândeştilor şi Cândreştilor de Râu de Mori, cărora li se mai recunosc acum Ohăbiţa, Federi, Uric (cu numele de Plăişor), jumătate din Ponor şi o pătrime din Râu Bărbat¹⁸. În acest scop, alături de trimisul regelui "Dumitru de Streisângeorgiu a fosdt trimis Grigore, preotul stranei bisericii, care ducându-se în faţa pomenitelor posesiuni Ohabiţa, Federi şi Plăişor şi la a patra parte a posesiunii Râu Bărbat, şi jumătatea posesiunii Ponor şi a posesiunii Baru, pe a patra parte a aceleia, i-au pus în stăpânire pe acelea cu toate folosinţele şi cele ce ţin de dânsele spre a le stăpâni pe veci, fără a se fi înfăţişat nici un împotrivitor, timp de trei zile neîntrerupt cât a adăstat acolo după obiceiul regatului".

 

            1458 - Baru.

            În februarie 1459, Ladislau şi Ioan Cândreş intră în conflict cu cnezii din Râu Bărbat, care le contestă dreptul de punere în stăpânire. Ca urmare a plângerii lor, regele Matia scrie magistraţilor din comitatul Hunedoara să-i "apere pe Ladislau de Râu Bărbat, Ioan zis Pagan, Valentin Barb, Ştefan fiul lui ... precum şi pe Clara, văduva lui Barb, fiul lui Lelu şi pr fiica nemăritată numită Ciula, în stăpânirea posesiunilor Râu Bărbat, Ohabiţa, Uric, Baru şi Federi", "împotriva lui Cândreş de Râu de Mori şi Ladislau, fiul lui Cândea, edoarece acele posesiuni fuseseră solicitate de către Cândeşti cu titlu de posesiuni trecute în drept regal, prin moartea fără moştenitori, trecându-se sub tăcere faptul că există moştenitori"²².

 

            1464 - Baru.

            Sălăşenii şi cei din Streisângeorgiu sunt iarăşi confirmaţi ca stăpâni în Bar (partea lor fiind distinct numită Baru Mic - Kis Bar)¹⁹.

            De partea cealaltă, "Dan, fiul lui Barbu de Baru, Stan fratele său după tată, se opu punerii în stăpânire a unor cnezi din Livadia, în stăpânirea unor părţi de posesiune Livadia²²".

 

            1473 - Baru.

            Divergenţele în problema stăpânirii unor posesiuni din Ţara Haţegului, dintre cnezii de Râu Bărbat şi cei din Râu de Mori continuă prin intervenţia celor dintâi la autoritatea regelui Matia Corvinul care, la data de 14 iunie "dă de ştire că au venit în faţa sa Dumitru Românul, Valentin, Ştefan, More şi Mihail, apoi Stanciul, Ştefan Ardeleanu, Ladislau Românul, Emeric Nicolau, Stanciul şi Iarul de Râu Bărbat şi au oprit pe Ladislau Kendefi de Râu de Mori, pe fiii săi Nicolae şi Mihail şi pe Cândreş, fratele său, de la stăpânirea posesiunilor Ohabiţa, Uric, Federi şi a părţilor din posesiunile Bar şi Ponor²²".

 

            1478 - Baru.

            Regele Matia Corvinul dăruieşte posesiunile primite în 1458 de Cândeşti şi Cândreştii de Râu de Mori lui Ladislau şi Dumitru Românul (Olah) de Râu Bărbat şi fraţilor lor²⁰.

 

            1479 - Baru.

            La moartea lui Dumitrul (fiul lui Barbul), fraţii lui au cerut (probabil) o nouă recunoaştere a stăpânirii lor prin act de danie.

 

            1480 - Baru.

            În condiţiile solicitărilor fraţilor lui Dumitrul (din 1479), familia din Râu Bârbat este contestată pentru posesiunile din Ponor şi Bar, de Mihail, fiul lui Ladislau Cândea şi Andrei, fiul lui Ioan Cândreş de Râ de Mori, alături de fraţii lor²³. În acelaşi timp se împotrivesc celor din Râu Bărbat şi Stan cu fratele său Dan, care, dealtfel, au şi ocupat ceea ce pretindeau că li se cuvine de drept în satul Bar. Între vecinii posesiunilor aflate în atenţie, alături de aceşti Stan şi Dan de Bar, sunt pomeniţi Basarab şi Ioan de Râuşor, Mihail de Galaţi şi Andrei de Pui. Interesantă este apariţia lui Sthan de Hwnyad, care, dacă este acelaşi cu Stn de Bar, înseamnă că fusese luat între timp de Hunedoreşti, în slujba cetăţii, conform politicii urmate de Iancu de Hunedoara de promovare a cnezimii şi a nobilimii româneşti de origine cnezială.

 

            1482 - Baru.

            Disputa este temporar tranşată printr-un compromis, fraţilor lui Dumitru de Râu Bărbat (Ladislau Românul, Valentin, Ştefan, Semin şi Danciu) le rămân poseiunile Uric, Ohăbiţa şi o pătrime din Râu Bărbat, iar Cândeştilor şi Cândeştilor de Râu de Mori li se recunosc moşiile Feder, jumătate din Ponor şi două părţi din Bar²⁴.

 

            1493.

            Un document emis de capitlul de la Alba, la 21 februarie 1493 descrie unele elemente legate de etnia şi numărul supuşilor (iobagilor) de pe o posesiune. Astfel că, nobilii MIhai şi Ştefan, fiii răposatului Petru din Fărcădinul de Jos, "pentru a face faţă grabnic în acest moment unor nevoi grele ale lor", au zălogit lui Mihail Cândea de Râu de Mori, pentru 250 de florini ungureşti de aur pur, o sesie sau casă nobiliară a lor din Fărcădinul de Jos, cu curtea şi grăsina aferente şi 12 bucăţi de pământ arabil, plus încă o bucatp precum şi încă 7 bucăţi situate în posesiunhile Fărcădinului de Jos şi Crăguiş. În toal sunt 20 de bucăţi de teren arabil aparţinătoare acelei case nobiliare. Au mai zălogit şi trei sesii iobăgeşti, în care locuiau românii David, în una, Grozia sau Grozea (Grozya), în alta şi Damian în a treia. A patra sesie zălogită era a iobagului Nan, care trăia în acea casă nobiliară. Se mai adaugă două sesii iobăgeşti din posesiunea Sarmizegetusa (Warhel), în care locuiau iobagii români (iobagiones Wolachales) Iacob (Jacobus) lu respectiv Radul (Radwl). În final, Mihai şi Ştefan de Fărcădin au mai luat cu împrumut încă 50 de florini, pentru care, dacă nu i-ar înapoia la soroc, să trebuiască să zălogească încă două sesii iobăgeşti ale lor din Fărcădinul de Jos lui Mihail Cândea. Sorocul era în ziua de Crăciun a anului 1493.

            În această perioadă devin din ce în ce mai evidente acţiunile care inaugurează în pământurile Haţegului tendinţele de stabilire a unor sisteme de vasalitate. Un grup de nobili mărunţi din Livadia, reprezentaţi de Stan, Costea, Petru, Basarab, Danciul, Ladislau, alt Basarab, Lupşa şi Matei, îi recunoşţteau lui Ladislau Arca dreptul asupra unor părţi stăpânite de ei în Livadia, înspre Vala Lupului, în măsura în care acela ar fi reuşit să le obţină confirmarea stăpânirii din partea voievozilor Transilvaniei. Interesant şi destul de neobişnuit este faptul că în 1493 voievozii au emis două acte, la date diferite (17 august şi 28 noiembrie), pentru aceeaşi introducere în stăpânire. Oricum, cercetarea capitlului s-a produs o singură dată, pentru ambele mandate, la 3 decembrie. S-au marcat atunci, separat, contrazicerile nobililor Nandra, Haliba, Danciul, Mihail, Ladislau, al Mihail, Ştefan, Simion, Ladu şi Andrei de Pui, precum şi ale nobililor Ioan, Petru, Ioan Oană, Vâlcul şi Roman de Ponor, ale lui Mihail Kendefy şi Petru Kenderessy de Râu de Mori.

 

            1495 - Baru.

            În acest an se repretă tentativa lui Ladislau Arca din 1493 dar grupul de împotrivitori a intervenit cu promptitudine şi, cum alte ecouri de intervenţie în Livadia au dispărut (nu au mai fost transmise prin/ de documente) este evident că încercările au eşuat.

            Urmaşii celor din Streeisângeorgiu (Vişa. fiica lui Dumitru) sunt în dispută cu cei din Râu de Mori (cu care, între timp, se şi înrudiseră: mama Vişei numită Ana era fiica lui Cândea de Râu de Mori) pentru un lung şir de posesiuni, între care şi Barul, numai că Vişa îşi cere pătrimea fetelor ca urmaşă a Cândeştilor, fiindcă, probabil, la acea dată, cei din Stresângeorgiu (dintre care Vişa făcea parte după tată), ca şi sălăşenii, pierduseră tot ce mai aveau din Bar.

 

            1496 - Baru.

            La 1496, când Mihai de Kendeffi (Cândea) şi Petru Kenderesi (Cândreş) de Râu de Mori obţin un nou titlu de donaţie (nova donatio) de la regele Vladislav (ca o confirmare a stăpânirilor lor), pe lângă multe alte proprietăţi, pentru introducerea în jumătate din Bar, s-au opus Dragomir de Bar şi Naage (posibil Neagra). Ca urmare, la 4 iulie 1497, voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi, dă de ştire că Petru Cândreş de Rău de Mori şi Mihail Cândea de Râu de Mori au hotărât să înlăture toate pricinile de gâlceavă şi toate procesele dintre ei, recurgând la medierea a "şase bărbaţi cinstiţi şi nobili" (arbitri).

            Această împăcare era absolut necesartă în contextul acutelor duşmănii şi opoziţii pe care le stârnise familia Cândeştilor cu câţiva ani în urmă din partea vecinilor păgubiţi. Ecoul unei astfel de dispute violente, dfestul de comună în lumea feudală, se întâlneşte într-un document din 14 august 1487, emis la Bârcea. Aici, înaintea reprezentantului lui Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, a castelanilor de Deva şi de Hunedoara şi a juzilor nobililor comitatului Hunedoara, nobilii DUmitru, Petru şi IOan de Sânpetru aduc o acuză gravă nobilului Mihail Cândea de Râu de Mori. Ei arată că, nu cu mult timp în urmă, Neagu (Negh), Vlad (Wlad), Vrancul (Wrancwl), Jitian (Sythyan) şi Peteu (Pethew), iobagi ai lui Mihail Cândea din satul acestuia Nucşoara, "după un anumit plan ticălos chibzuit între ei, cu arma în mâini, cu forţa şi în chip tâlhăresc", s-au îndreptat spre pădurile nobililor pârâşi, de unde obişnuiau să taie şi în trebut arbori. Aici, cu strigăte puternice, unul dintre aceşti români (unus ipsorum Volachorum) i-a ameninţat pe nobilii de Sânpetru (care voiseră să îţi apere pădurile) şi apoi, cu toţii, i-au atacat pe aceşti nobili cu săbii, lănci, arcuri şi săgeţi, provocându-le unora răni şi aplicându-le diferite lovituri. La care fapte, zişii nobili, "învingându-şi frica şi ca să se ferească de moarte", ai stat "cu bărbăţie" împotriva atacatorilor şi "din întâmplare", l-au omorât pe iobagul Peteu. După acesta, se spune în document, la scurtă vreme, Neagu, Vlad, Vrancul şi Jitian, împreună cu mai mult de 300 de iobagi (plusquam trecentis iobagionibus) ai lui Mihai Cândea, cu "ietre de moară şi pari, cu mâini armate şi în chip tâlhăresc", au năvălit în posesiunea Sânpetru, în casa şi curtea amintiţilor pârâşi, au spart uşa casei, unde, dacă i-ar fi găsit, se spune mai departe, decât pe nobilele doamne, mama şi sora pârâşilor, cărora le-au pricinuit aspre bătăi, iar casele au fost gata să le dea foc. După aceasta, nobilii de Sânpetru au cerut lui Mihail Cândea să-i prindă şi să-i închidă pe vinovaţi spre a le sta înaintea judecăţii, da acesta a refuzat, "ca şi cum aceste rele, le-ar fi făcut cu voia şi la sfatul său". De altfel, nobilul Mihail Cândea a refuzat să se prezinte şi la cercetarea şi judecata de la Bârcea, unde adunarea nobililor ţinutului i-a osândit pe vinovaţi, în lipsă, la pierderea capetelor. Se remarcă faptul că (dacă nobilii din Sânpetru nu au exagerat), că Mihail Cândea ridicase de pe moşiile sale peste trei sute de iobagi într-un conflict armat. Altă percepţie importantă este faptul că, în acest document, după ce Neagu, Vlad, Vrancul şi ceilalţi sunt calificaţi drept iobagi, ulterior sunt caracterizaţi ca români (ex unum ipsorum Volachorum), ca şi cum "român" sau "rumân" avea nu numai o conotaţie etnică, ci şi socială, de ţăran dependent, întocmai ca la sud de Carpaţi. Aşa cum "român", în unele azuri, era în Evul mediu sinonim cu "ortodox" sau "schismatic", tot aşa acest termen tinde să însemne şi supus, în condiţiile în care în Transilvania, mare majoritate a iobăgimii era românească.

  

            1499 - Baru.

            La 19 iunie 1499, capitlul de la Alba emite un nou document care relevă structura pe sesii iobăgeşti. În acest document se află cuprins un altul, din 16 mai 1499, dat la Cluj, prin care voievodul Transilvaniei, Petru, cerea capitlului din Alba Iulia să despartă şi să evalueze exact cele două jumătăţi ale posesiunii Bar, deoarece nobilii Dragomir şi Neag de Bar s-au împotrivit lui Mihail Cândea de Râu de Mori şi lui Petru Cândreş, tot de acolo, când aceştia din urmă, pe baza confirmării regelui Vladislav, din 1496, au încercat să-şi hotărnicească jumătatea lor din Bar. Împotrivirea fraţilor Dragomir şi Neag era motivată pe faptul că Mihail Cândea şi cu Petru Cândreş ar fi următir să intre nu în stăpânirea jumătăţii lor legiuite, pe care o stăpâniseră dinainte, ci în stăpânirea jumătăţii care aparţinea acestor nobili din Bar. Cei din Râu de Mori au negat acuzaţia şi s-a ajuns la judecată dinaintea voievodului transilvan, care a recurs la procedura obişnuită, prin mijlocirea capitlului albens. Capitlul arată la 19 iunie 1499 că, împreună cu omul său capitular şi cu omul voievodal, s-au aflat la faţa locului, în jumătatea de Bar aparţinătoare nobililor din Râu de Mori, toţi vecinii şi megieşii acesteia, anume nobilii Ioan Sărăcin de Sălaş, Danciul de Sălaş, Andrei de Pui, Stan de Livadia, Ioan de Livadia, alături de mulţi alţi nobili şi nenobili. Făcând hotărnicirea şi preţuirea cuvenită, aceştia au ajuns la concluzia că acea parte de moşie era formată din: şapte sesii iobăgeşti locuite, în care trăiau iobagii Teodor (Thywadar), Voina (Oyna), Lipşa (Lwpsa), Ştefan (Stephanus), Iuan (Iwan), Radul (Radwl) şi, respectiv, Domnica (Dominica), văduva lui Şerban (Sorban), toate în valoar5e de 7 mărci, două locuri drepte sau netede (planas) sesionale, în valoare de 2 florini, o jumătate a unei păduri de stejar, bună pentru tăiere şi pentru vânătoare, în valoare de 25 de mărci, având prin ea şi un rău cu peşti, numit popular (în limba vorbită) "Apa cu păstrăvi" (Pyzthrangoswyz), în valoare de o marcă şi jumătate, a patra parte a altui rău cu peşti, aflat tot acolo, în valoare de 2 florini şi 25 de solizi, în moneda curentă de atunci, calculând 100 de solizi la un florin, de asemenea 136,5 iugăre de pământ arabil, în valoare de 8 mărci şi jumătate, un fânaţ de 34 cosaşi, în valoare de 34 florini de aur, precum şi o jumătate de puţ sau izvor curgtor, socotit la o marcă şi jumătate. După aceasta, omul capitlului cu cel al voievodului, de faţă cu vecinii şi megieşii, s-au dus la cealaltă jumătate a moşiei Bar, procedând şi aici la hotărnicirea şi preţul cuvenit: două sesii iobăgeşti, în care locuiau Tatul (Thathwl) şi respectiv Domnica (dominica), văduva lui Iuan (Iwan), apreciate la valoarea de 2 mărci, trei locuri goale (vacua) şi fără construcţii pe ele, în valoare de o marcă, o moară cu roată (subtus volvens) preţuită la 10 mărci, jumătatea pădurii de stejar pomenite mai sus, în valoarede 25 de mărci, o jumătate de puţ curgător de o marcă şi jumătate, 86,5 iugăre de pământ arabil, estimate la 6 mărci, altă jumătate de apă curgătoare, amintită şi mai sus, în valoare de o marcă şi jumătate, un sfert dintr-o altă apă curgătoare sus-zisă, apreciată la 2 florini şi 25 de solizi şi un fânaţ de 24,5 cosaşi, în valoare de 24 florini de aur.

 

            1500.

            Finele secolului XIV şi începutul secolului XV găseşte pe nobilii (urmaşi ai cnezilor şi voievozilor) români în plin proces de încadrare în "legea regatului" a celor păşiţi pe cale aînnobilării, când cei mai mulţi dintre ei au renunţat la limba şi credinţa strămoşească şi nu au mai acţionat în nici o împrejurare în numele neamului lor, pentru a-şi păstra şi consolida statutul nobilităţii. Concluzionând, această trecere treptată de la calitatea de cnezi români la calitatea de nobili s.a produs pe parcursul a peste un secol şi jumătate în Ţara Haţegului³³.

            Printre familiile cneziale care s-au înscris în această evoluţie se cuvin amintiţi Cândeştii din Râu de Mori, Muşina din Densuş, altele din Râu Bărbat, Sălaşi, Ciula, Fărcădin, Vad, Râu Alb, Ponor, etc.

 

            În 1501 apare pomenit un Bărbuţ, cneazul de Baru Mic (Barbwxzy, kenezius de Kysbar).

            După o lungă pauză, la 1507, cei din Râu Bărbat (prin nobila doamnă Clara, fiica nobilului Barbulti de Barbathviz), alături de alţii, reclamă pe cei din Râu de Mri că au ocupat şi deţin pe nedrept, între altele, şi jumătate din Bar²⁷. În 1508, Cândeştii şi Cândeştii de Râu de Mori împreună cu Neagovan şi Laţcu de Baru Mare (Negovan et Laczko de Nagh Bar) cer voievodului, iar voievodul cere capitlului de la Alba să le rehotărnicească prin noi semne de hotar posesiunea Barul Mare²⁸. Între împotrivitori s-au aflat vecinii din Petros, Livadia, dar şi sălăşenii (Cândreş şi Sărăcin), care continuau să stăpânească partea din Bar numită Baru Mic sau Bărişor (în text apare Kysbarysso).

            Şi, astfel, până prin 1510, jumătate din Bar rămâne stăpânit de familia nobiliară din Râu de Mori, cu toate că tot apar certuri, împotriviri şi dispute între membrii acestei familii, cum s-a întâmplat în 1496²⁵ şi 1507²⁶.

 

            1510 - Baru.

            Este anul în care toate posesiunile şi bunurile nobililor Nicolae şi Ioan de Kendeffy de Râu de Mori sunt confiscate de rege şi dăruite lui Blasius de Bethlen, "cubicularius nostri", pentru serviciile aduse de acesta "sfintei coroane" şi suveranului²⁹. Motivul confiscării constă în unele acte nepermise, făcute intenţionat de cei din Râu de Mori, împreună cu familiarii lor, nobilii Dicul (Dykol), Hălmagiu (Halmagh) şi Neag (Nyag), fiii răposatului Dan de Bar. Despre aceştia din urmă ştim că, pe vremea când Dan de Bar mai trăia, în 1492, au fost reclamaţi ei, cu tatăl lor şi cu fraţii lor, Laţcu şi Leho, de nobilul Neagovan de Bar pentru unele încălcări de hotare ale părţii acestuia.

 

            Aşadar, chiar şi la această dată, este de netăgăduit că sistemul social şi juridic - instituţional feudal de model apusean este doar o evoluţie a sistemului feudal românesc prestatal, românii stăpânind şi acum, la finele secolului XV, în indiviziune pământul, românii Stan, Dan şi Neag având drepturi de netăgăduit, din vechime, asupra satului Bar, din moment ce nu s-a împotrivit nimeni, niciunul dintre vecinii maghiari, la "punerea" în stăpânire. Este o dovadă în plus că dania regală confirma "de iure" o situaţie "de facto" cu mult anterioară, bazată atunci doar pe "ius valachicum" şi pe varianta sa de tip feudal "ius keneziale".

            Stăpânii Barului erau încă familii cneziale locale devălmaşe, dar ajunse într-o stare de inferioritate faţă de cnezii vecini, poate după decăderea uneia dintre ele (la începutul sec. XV), care trebuie să fi deţinut preeminenţa înainte de anii 1400.

            Elementul surprinzător este că Neag apare ca fiu al Voievodului de Bar (Nyag, filius Wayvode de Bar), cu toate că din istoricul "documentar" al posesiunii (satului, cnezatului) Bar (care nu are nimic spectacular) nu permite la prima vedere, susţinerea afirmaţiei că aici ar fi rezidat un voievod, stăpân peste cnezatele din jur. În formularea "Nyag, filius Wayvode de Bar" termenul "Wayvode" are rol de substantiv propriu, nume de persoană. Conform regulilor de redactare a actelor latine medievale, dacă "wayvode" ar fi marcat o funcţie, un titlu, o demnitate, o calitate, etc, formula ar fi fost "Nyag, filius Barbath (de exemplu), wayvode de Bar". Cu toate acestea este greu de crezut că s-ar fi permis unei persoane, fie ea şi cneaz, să poarte un nume similar unui titlu. Mai mult, chiar dacă "wayvode" ar fi nume propriu (ca şi în cazul termenului cneaz - kenezius), este clar că instituţia voievodală a existat în Bar³⁰.

            Cu toate acestea, se pare că localitatea Baru mare a fost menţionată documentar pentru prima dată în 1418 (cu 39 de ani mai devreme) într-un document înţelegere prin care un grup de proprietari din zona Baru cedează unei familii din zona Râu Bărbat jumătate din posesiunea cnezatului lor, cu toate pertinenţele şi folosinţele, mai puţin două iugăre de arătură. În schimb, cei din Râu Bărbat se obligă să nu-i mai tulbure în stăpânirea lor pe ceilalţi codivizionali pomeniţi în document⁹.

             Rezultă că, şi veacurile XIV şi XV se evidenţiază pe aceste meleaguri cu o societate cnezială (uneori şi voievodală, cu toate că există comentariile unor istorici care neagă existenţa unui voievod local, putând fi vorba despre o confizie cu o famili cnezială pe nume Voievod, căreia i s-a "desenat" şi un arbore genealogic) puternică şi stabilă ce va fi puternic perturbată abia începând cu a doua jumătate a sec. XV de procesul de transformare impus de stăpânirea "maghiară" (???), sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441 - 1456) şi apoi fiul său Matei Corvin (1458 - 1490).

            Dar, stăpânii apăruţi în sec. XV, mai puternici şi mai actiuvi, vor începe să deţină părţi din Bar, după cum am descris mai sus, prin acaparări, deposedări, "defectum seminis", căsătorii, etc, procedee specifice pentru lumea clasei feudale. De reţinut este faptul că, toate familiile pomenite sunt româneşti, haţegane.

 

           1516.

            În luna martie, regele Vladislav le donează Muşineştilor proprietăţi din Răchitova, Petros, Păucineşti, Ştreiu, Criva, Suliţa (dispărută), Lăcuia, Zocs (dispărută), Cerna, Meria, Cernişoara, Lunca Cernii şi porţiuni din Densuş, Hăţăgel, Toteşti, Sarmizegetusa, Ohaba şi Poeni³⁴.

 

         Toate elementele prezentate despre lupta pentru nobilitate, pământ şi posesii, prin felul de a acţiona, prin procese şi judecăţi, prin încălcări, cotropiri şi ocupări de moşii, prin căsătorii, s-a pregătit terenul favorabil imixtiunii nobililor străini în Ţara Haţegului. Până la acest an (eventual anii 1500), se acţionează solidar în cadrul comuniunii de interese a nobilimii româneşti haţegane, continuând vechile tradiţii ale obştii cneziale, dar mai târziu nu vor urmări decât propriul interes legat de mărirea şi conservarea posesiunilor lor. În general se produce o îndepărtare de cutumele româneşti şi de feudalismul local şi o apropiere vădită prin nume şi conduită de mică nobilime a voievodatului. Este drept că din aceste vremuri şi amestecul străinilor a fost mai insistent, dar nu foarte eficient, din moment ce aproape nimeni nu pare să-şi fi materializat statornic veleităţile de stăpânire în Haţeg. Ei doar vor ilustra, împreună cu alţii, extensiunea viguroasă a nobilimii haţegane în Transilvania şi Ungaria, ale cărei preliminarii au fost marcate  în vremurile lui Iancu de Hunedoara.

            Scopul unic al zbaterilor lor a fost pământul, cel mai important mijloc de producţie şi izvor de bogăţie şi stare superioară în Evul mediu. Remarcabilă a fost poziţia femeilor care luptă cu înverşunare şi aprig pentru drepturile lor eclipsându-şi destul de des consorţii³⁵.

 

           1532.

            Umanistul Johannes Honterus (1498 - 1549), în "Chorographia Transylvaniae Syebenburgen", descrie detaliat, pentru prima dată, partea sudică a Transilvaniei (chiar dacă incorect plasată geografic, dar păstrând forma corectă a unei depresiuni intramontane) în care Ţara Haţegului apare sub denumirea de Hazek.

 

           1556.

            Umanistul vienez Wolfgang Lazius (1514 - 1565) în "Regni Hungariae Chorographia" oferă detalii cartografice însemnate deoarece Haţegul apare (desenat/ prezentat) mai aproape de realitate, având denumirea de "Haczeg Vallis" (Valea Haţegului). Suplimentar apar şi alte localităţi, prezentate clar, cum ar fi Varhel Ulpia Traiana Zarmisegetusa (Sarmisegetusa Grădişte), Orle Augustiae (Sântămăria Orlea) şi Z. Georg (Strei Sângeorgiu). Regiunea, înconjurată de munţi, este străbătută de Istrygy fl. olim. Sargeţia (streiul), denumit pentru prima dată pe un document cartografic. Lazius menţionează că locuitorii acestor meleaguri sunt "wallachi". Această hartă a lui Lazius a fost considerată a fi de referinţă pentru mult timp, fiind inclusă de Abraham Ortelius în marea colecţie a acestuia denumită generic atlas al lumii.

            La rândul său, Ortelius, ca autor al primelor hărţi cu caracter istoric, introduce în atlasul său o planşă colorată intitulată "Daciarvm Moesiarvm; Que vetus descriptio" în care aminteşte despre "Ulpia Traiana col: Aug, olim  Zamizegethusa" alături de textul care se va regăsi pe multe din hârţile viitoare, până în sec. al XVIII-lea: "Sargetia flu: In quo Decebalus rex thesauros suos occultaverat" (râul Sargeţia în care regele Decebal şi-a îngropat comoara).

 

Lista menţiunilor documentare de atestare documentară judeţ Hunedoara (click pe link pentru vizualizare)

 

Notă:  Sursa primară a acestor date (acestui tabelaj) este reprezentată de lucrarea "Ţara Haţegului în izvoare cartografice"¹¹.

 

         Bibliografie (note):

 

1. Radu Popa - "La începuturile Evului Mediu românesc, Ţara Haţegului", Bucureşti, 1988, pag. 6 - 7;

2. Radu Popa - "Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în Constituirea statelor feudale româneşti", Bucureşti, 1980, pag. 32 - 39;

3. Ştefan Pascu - "Voievodatul Transilvaniei", vol. II, Cluj-Napoca, 1979, pag. 146;

4. Solyom - Fekete F. - "A magyarsag es az olah incolatus Hunyadban", în HTRTE, I, 1882, pag. 63 - 64 (ediţie);

5. E. Lukinich - "Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia", Budapesta, 1941, pag. 285 - 286 (regest);

6. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29505 (legătură document original fotocopiat).

7. Csanki D. - "Magyarorszag tortenelmi foldrajza a Hunzadiak kobaran", vol. V, Budapesta, 1913, pag. 161.

8. Solyom - Fekete F. - Vazlatok, în HTRTE, II, 1884, pag. 32;

9. Radu Popa - "Cnezatul Râu Bărbat, în Stat, societate şi naţiune", Cluj Napoca, 1982, pag. 62 - 63.

10. Hurmuzaki - Densuşianu - "Documente", vol I, partea a 2-a, Bucureşti, 1890, pag. 515 - 516;

11. Măriuca Radu, Ioachim Lazăr - "Ţara Haţegului în izvoare cartografice", 1998, pag. 267 - 286;

12. I.A. Pop - "Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania în veacurile XIV - XV", în Revista de istorie, tom 34, 1981, nr. 11, pag. 2099 - 2101 (vezi nota de la pag. 2099).

13. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 31140a (legătură document original fotocopiat).

14. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 31140b.

15. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 74661 (legătură document original fotocopiat).

16. Kemeny J. - "Diplomatarium Transilvanicum Supplementum", vol. IV, pag. 35 - 36 (vol. manuscris se află la Bibiloteca Academiei, Cluj Napoca, cota provizorie A. 121), publicat în revista "Transilvania", 1873, pag. 162 - 163 şi în Hurmuzachi - Densuşianu, II/2, pag. 90 - 91.

17. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29503 (legătură document original fotocopiat).

18. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 44839 (legătură document original fotocopiat).

19. Kemeny J. - "Diplomatarium Transilvanicum Supplementum", vol. IV, pag. 107.

20. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29841 (legătură document original fotocopiat).

21. Adrian Andrei Rusu - "Miscellanea Hatzegana. Informaţii şi reinterpretări referitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu" în Sargeţia XX, 1986 - 1987, pag. 188;

22. Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, Ioan Drăgan - "Izvoare privind Evul Mediu Românesc", Cluj-Napoca, 1989, pag. 243, doc. nr. 208.

23. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 45820 (legătură document original fotocopiat).

24. Hurmuzaki - Densuşianu - "Transilvania", 1879, pag. 292.

25. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 27567 (legătură document original fotocopiat).

26. Arhivele Naţionale Slovace, Bratislava - fond Revay, arh. fam. Kendeffy, fasc. 105, nr. 68, copie microfoto la Arhiv. Statului Bucureşti, fond microfilme, rola 25, Cehoslovacia, cadrul 147.

27. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29605 (legătură document original fotocopiat).

28. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 30514 (legătură document original fotocopiat).

29. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 62988 (legătură document original fotocopiat).

30. Ioan Aurel Pop - Despre existenţa voievozilor, 1983.

31. Ştefan Pascu - "Voievodatul Transilvaniei", vol. I, ediţia II, Cluj, 1972, pag. 269.

32. Şerban Papacostea - "La fondtion de la Valachie et de la Moldavie et les Roumains de Transylvanie: une nouvelle source", în RevRHist, 17, 1978, nr. 3, pag. 396 - 407.

33. Radu Popa - "Structures socio-politiques roumaines au Sud de la Transylvanie au commencement de moyen age", în RevRHist, 14, 1975, nr. 2, pag. 291 - 314; M. Holban - "Variations historiques sur le probleme des cnezes de Transylvanie" în RevRHist, 4, 1965, nr. 5, pag. 901 - 923; I. Drăgan - "Individualitatea istorică a Ţării Haţegului", în ANACN, 25, 1982, pag. 25 - 37.

34. Arhiva Naţională Maghiară, Budapesta Dl. 29951 (legătură document original fotocopiat).

35. Adrian Andre Rusu, Ioan Aurel Pop - Familia nobiliară românească, 1984.