Primăria Comunei Baru, județ Hunedoara, România

Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Perioada romană/ Epoca Clasică

         În baza ultimilor descoperiri, "perioada romană" se pare că este un fel de anomalie născută de istorici, atributul de "perioadă romană" fiind, cel mult, o impunere administrativă "de ocupaţie" pentru mai puţin de 15% din teritoriul Daciei (indiferent de extensiile temporare spre teritorii învecinate sau bine precizate, cum ar fi Dobrogea). Dar, nu putem ieşi de sub tutela istoricilor şi...

         Oficial (din punct de vedere istoric), această "perioadă" începe odată cu pătrunderea romanilor în Peninsula Balcanică, cucerirea Macedoniei şi transformarea ei în provincie romană când "romanii au descoperit locurile de dincolo de Istru" după cum afirmă Strabo, nu ca urmare a urmare a curiozităţii, a dorinţei de cunoaştere ci, pur şi simplu, ca interes politic. Astfel, în războaiele cu Mitridate (al Greciei, Macedoniei), romanii sunt puşi în situaţia de a veni, pentru prima dată, în contact direct cu oraşele greceşti de pe ţărmul tracic şi getic al Pontului Euxin (Mării Negre).

         Şi, indiferent de drumul urmat (la sud sau la nord de Dunăre) de aceste legiuni (la nord sau la sud de Dunărea), populaţia dacică intră în contact cu ororile romane, ulterior multe din "triburile" dacice fiind silite să suporte "alianţa romană" cu dese rebeliuni şi victoria din anul 61 î.Hr. când histrienii ajutaţi de bastarni şi geţi sub conducerea regelui Zyraxes (în a cărui reşedinţă au fost păstrate trofeele câştigate după acest război) îl înving pe guvernatorul Antonius Hybrida (Dio Cassius) - în imagine este "reprezentată" urmarea trecerii peste un sat dacic a legiunii XXX "Clasica" (navală), debarcată la sud de coloniile geceşti, în perioada 48 - 41 i.Hr. (pe "vremea" conducerii lui Caesar). Apoi, într-un fel de reviriment al mândriei romane, urmează o noi şi noi campanii militare care reiterează permanent pericolul roman... Ulterior, romanii, cucerind Galia, învingându-l pe Mitridate, lansează un fel de "stare de urgenţă" care atrage crearea în Carpaţi a primei organizaţii statale care, sub conducerea lui Burebista, a devenit forţa ce l-a determinat pe Caesar să ia decizia "de a nimici primejdia ce apărea la Istru".

         Să intuim, cel puţin, din istorie (izvoare istorice) care ar fi cadrul general al formării acestui mare stat dac... Se poate deduce uşor că, organizarea acestor locuri (Dacia) era tribală, existând numeroase "triburi" menţionate, ca atare. Dar, se pierde esenţialul... Acele vremuri, demult apuse, erau caracterizate de gruparea populaţiei în jurul cetăţilor/ davelor (zonelor de concentrare), eventual al lideriilor locali. Grecia, unde beneficiem de multe izvoare scrise, un exemplu clar şi de necontestat, nu era un stat ci o uniune de cetăţi (triburi): atenieni (grupaţi în jurul Atenei), spartani (grupaţi în jurul Spartei), etc. Până şi Marea Romă, a fost la început un oraş "cetate", devenind în timp un oraş stat... Pentru că, aceasta era moda vremii, moda dacică (sau nu). Aşa că, în Dacia, avem Albocensii (grupaţi în jurul cetăţii de la Alboca din Banat, menţionaţi de Ptolemeu), Ansamensii (grupaţi în jurul cetăţii de la Ansamensium, pe Someş, în NE Transilvaniei, menţionaţi în inscripţii romane), Appullii (grupaţi în jurul cetăţii Apullum, după menţiune din textul antic "Consolatio ad Liviam"), Biefii (localizaţi în jurul cetăţii Biepha, în NE Banatului, amintiţi de Ptolemeu), Biesii (de pe lângă Biesa, pe malurile Mureşului, amintiţi de Ptolemeu), Burii (de pe lângă Buridava, în Oltenia, amintiţi de Ptolemeu), Carpii, Caucoensii, Ceiagisii, Costobocii, Cotensii, Crobizii etc. etc. etc. finalizând cu Tyrageţii (localizaţi în jurul cetăţii Tyras de pe malurile Nistrului)... Şi, aşa cum ne arată şi marea Romă sau marea "Elada", aceste structuri "statal-cetate" erau în permanent conflict cu cele din jur, formând "protectorate", "dominioane" şi altele, cu scopul manifestării clare a unei forme de putere cu avantajele "de rigoare".
         Ori, această formă de organizare atrăgea aşa-zisa necesitate de uniune realizată de Burebista (Boerebistas şi multe alte denumiri "similare"), care a procedat la "unificarea" prin alianţe sau supunere a tuturor "cetăţilor-stat" cu origine dacă. Conform spuselor lui Strabon, Burebista "Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut şi de romani". Conform izvoarelor istorice, fiind un desăvârşit lidfer şi strateg militar, a reuşit unirea triburilor geto-dace păstrând sistemul de conducere al liderilor locali (tarabostes) şi, cu ajutorul marelui preot Deceneu, a reuşit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea şi stabilitatea statului, recrutând oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obsteşti obligatorii, făcând astfel posibilă realizarea sistemului de fortificaţii din Dacia, a introdus sistemul de legi "beligines", iar pe plan spiritual a întărit cultul propriu. Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al puternicei Republici romane.

         Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost calculată funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma. Burebista devine "stăpânul" unui teritoriu în hinterlandul Histriei, având capitala la Argedava, iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins și de-o parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia Munteană, la Argedava de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat din rațiuni politice și strategice deoarece pe măsura măririi teritoriului său spre vest, Argedava Dobrogeană nu putea controla teritoriul ocupat, iar din punct de vedere militar, fiind amplasată pe malul drept al Dunării, ar fi îngreunat foarte mult acțiunile de apărare. Se pare că momentul esenţial al marilor realizări ale lui Burebista este reprezentat de alianţa cu zona Orăştie - Haţeg şi împrejurimi care, la acea data avea o tradiţie şi o forţă economică de necontestat, în special datorită extragerii şi prelucrării metalelor (inclusiv a celor preţioase). În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale fluviului, pe care le amintește Strabon, "Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria..., cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor, stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus. Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit procesul de uniune cu triburile dacice din tot arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică. Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr. - 59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această perioadă își mută centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești. Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva cetăților de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până la Apollonia Pontica.

         Şi, în culmea acestei puteri dacice, intervin "mizeriile romane". După moartea lui Crassus într-o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul roman (forma de conducere a momentului) a încetat să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să-și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s-a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă. Apoi, după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi. O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare. Astfel, Burebista a decis să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei. Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei (care s-a sinucis), a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire. După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți. Se pare că tocmai acest gest a atras un fel de complot general, între senatorii romani şi tarabosteşii daci, care a atras asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa peste Marea Adriatică (fapt  care a dus la anularea acestui atac) şi asasinarea lui Burebista, de un grup de complotiști (basilei) cam în aceași perioadă.

         După moartea lui Burebista, basileii locali obţin puterea mult dorită şi statul dac se destramă, fiind menţionate de izvoarele istorice opt regate, din care trei în Dobrogea. Astfel, reîncep luptele între formaţiunile "statale" dacice şi, romanii, profitând de această slăbiciune, încep cucerirea şi răspândirea influenţei culturale şi comerciale în ţinuturile Daciei. Astfel, la scurt timp, se ajunge la înfiinţarea provinciei romane Moesia (la sud de Istru) după ce, pentr o perioadă, a fost "linişte" datorită războiului civil de după asasinarea lui Caesar. Ulterior, multe triburi devin clientelare Romei dar există şi intervenţii dacice, cum ar fi căpetenia dacică Dicomes (din actuala zonă a Munteniei) care se asociază cu Marc Antoniu (iar de partea greşită) contra lui Octavian Augustus. Dicomes îşi pregăteşte războinicii geto-daci, face o aliaţă cu bastrarnii şi asmute toate aceste hoarde războinice la sud de Dunăre. Temuţii geţi şi bastarni fac prăpăd în rândul aliaţilor Romei. Mai precis îi supune rapid pe Moesi, Tribali, dar şi pe Dardani. În cele din urmă ajung la râul Struma, unde-i atacă pe protejaţii Romei, neamul tracic al denteletilor. Crassus este trimis cu o armată împotriva barbarilor. Timp de doi ani, generalul roman luptă cu bastarnii şi războinicii geţi la sud de Dunăre. Reuşeşte să-i respingă dincolo de fluviu, culmea cu ajutorul altui rege get. Acesta era un semn că nu toţi geto-dacii erau duşmani ai Romei. Unii căutau din contră să le fie prieteni, tocmai fiindcă îşi dădeau seama de forţa uriaşă a celui ce va deveni cel mai mare imperiu al lumii antice. Astfel a gândit Roles, o căpetenie getică din Dobrogea, cel care a preferat să lupte împotriva celor de-un neam cu el, alături de romani. În schimbul respingerii atacurilor lui Dicomes, Roles va primi titlul de ”prieten şi aliat al Romei”. La fel ca Roles gândea şi regele dac Scorylo, se pare un preot-rege de la Sarmisegetusa. Acesta nu dorea să se amestece în luptele romanilor. Nici cu ei, dar nici contra lor. ”Scorylo, şeful dacilor, deşi ştia că poporul roman e sfâşiat prin luptele civile, nu credea totuşi prudent să încerce un atac, pentru că îşi dădea seama că un război extern ar fi adus din nou unirea între cetăţenii certaţi şi de aceea, pentru ai convinge pe ai săi, a pus doi câini să se mănânce între ei şi, când erau mai în focul bătăii, le-a arătat un lup, pe care îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au şi aruncat asupra lui”, scria autorul antic Frontinus.

         Decebal nu a realizat aşa ceva... El reunind doar câteva dave, câteva triburi dacice, fiind doar liderul zonei centrale a Daciei, a zonei Orăştie, Haţeg, Apullum şi împrejurimi... Nu a avut forţa relativ estimată de 200.000 de luptători, de câţi dispunea Burebista şi, mai dureros, avea contra sa destule triburi dacice (multe dintre ele clientelare Romei)... Şi, evident, Traian nu a avut ceva anume cu Decebal, chiar dacă acesta era un comandant activ de oşti ci, pur şi simplu, dorea aurul şi argintul acestuia, dorea meşteşugarii în metal ai acestuia şi ce mai era pe acolo, mai sus de ţinuturile lui Decebal, la Apulli... Mai concret... S-a nimerit ca, în acele vremuri, Decebal să fie "mai marele" zonei atacate de romani. De aceea s-au oprit romanii... Au învins pe cei care le stăteau în calea drumului către aurul Appullilor... Vom vedea mai departe la ce mă refer...

         Între 85 si 89 d.Hr., dacii conduși de Decebal (pe atunci Diurpaneus) s-au confruntat de mai multe ori cu armatele romane. În iarna anilor 85-86 d.Hr, armata regelui Duras a trecut  Dunărea și a atacat şi jefuit provincia romană Moesia. În anul următor, 87 d.Hr, împăratul Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Trupele romane sub conducerea generalului Cornelius Fuscus a fost însă învinse la Tapae (nu este numele unei localităţi, "tapae" însemnând trecătoare în limba dacă) de dacii conduşi de Diurpaneus, iar generalul Fuscus a fost ucis în luptă. După această victorie, Diurpaneus și-a luat numele de Decebal ("strălucitorul"). Deși, în anul următor 88 d.Hr., armata romană comandată de Tettius Iulianus a câștigat un avantaj semnificativ, romanii au fost obligaţi să încheie un tratat de pace cu Decebal (în anul 89 d.Hr.), în urma înfrângerii armatelor împăratului Domiţian de către marcomani. Regatul Daciei a rămas în continuare independent, iar Roma a fost nevoită să cumpere pacea frontierelor (dacii fiind apărători ai acestora) printr-o contribuţie în bani (de opt milioane de serterţi) şi prin instructori militari, meşteri şi maşini de luptă.
         În anul 92 d.Hr., la Adamclisi, a avut loc o luptă a dacilor aliati cu roxolanii împotriva Legiunii XXI Rapax care a fost învinsă și anihilată. Toți cei 3.800 de legionari romani și-au pierdut viața în această luptă. În memoria lor, romanii lui Traian, victorioşi asupra Daciei, au ridicat acolo un altar "Tropaeum Traiani" în perioada 106 - 109 d.Hr..
         Înainte ca Traian să se întoarcă la Roma, în anul 99 d.Hr., ca să-și asume locul ca împărat, timpul petrecut cercetând dispozitivele inamice si fortificațiile Dunării, cu siguranță l-au inspirat să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia. Campaniile anterioare ale lui Domițian împotriva dacilor, precum și împotriva triburilor germanice de la Dunăre, au avut un oarecare succes, dar situația a fost lăsata în mare parte nesoluționată. Regele dac Decebal, care a rămas la putere ca un proverbial ghimpe în coasta Imperiului roman, a petrecut cea mai mare parte a ultimului deceniu asigurându-și poziția și pregătind armatele în stil roman. Datorită în mare parte inginerilor trimiși de Domitian, Decebal a construit cetăți fortificate în regat și a creat un obstacol formidabil împotriva expansiunii romane în Dacia. Pentru că Decebal și-a ridicat statutul său la acela de a fi printre cei mai capabili și mai puternici inamici din istoria romană, Traian nu a avut de ales, decât sa planifice o campanie militară pentru a elimina amenințarea.
         Au existat mai multe cauze care au declanșat războaiele daco-romane. Ca urmare a dezvoltării sale, puternicul regat Dacia condus de regele Decebal constituia o amenințare, deoarece devenise principalul rival al Imperiului Roman și stătea în calea expansiunii acestuia. O victorie romană, echivala cu anularea păcii rușinoase încheiate cu dacii în anul 89 d.Hr. de împaratul Domițian. În plus, Imperiul Roman trecea printr-o puternică criză economică în urma deselor campanii militare, criză care s-ar fi soluționat doar prin preluarea bogățiilor Daciei. Prin cucerirea Regatului Dac imperiul și-ar fi consolidat hotarul de nord, Dacia fiind cel mai înaintat bastion în lumea barbară.

         Să ne referim acum puţin la puterea militară a Daciei... Puterea militară a dacilor/ geţilor, afară de celebrul "cel mai viteji şi mai drepţi dintre traci" al lui Herodot, vine şi din alte numeroase surse... Dio Crisostomus (în "Discursuri") scrie despre armata geţilor că, "Am ajuns la nişe oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi." Synessos (în "Fontes") scrie că, "Geţii şi massageţii, care obişnuiesc să-şi pună alt nume, ba chiar unii dintre ei îşi schimbă trăsăturile feţei printr-o anume dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam mare şi îngrozitor, aceştia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul şi cer plată pentru pacea care ne-o îngăduie." Ovidiu (în "Scrisori din Pont") scrie, "Cei mai mulţi oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, şi nu se tem de armele soldatului. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline de săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura setea şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă". Poetul Horatio scria despre evenimentele vremii, ".Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi eiopieni: acesşia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (geţii) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor." Lucan, nepotul marelui filozof Seneca (în "Epopeea Farsalia") spune, "Zei cereşti. Ţineţi departe de mine această nebunie şi anume că, printr-un dezastru care iar pune iar în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit." Paulus Orosius (în "Împotriva păgânilor în şapte cărţi") scrie, "... geţii aceia, care acum sunt (numiţi) goţi şi despre care Alexandru (Macedon) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care Caesar i-a evitat..." Şi exemplele ar putea continua...

         Deci, printr-o concluzie logică simplă, este evident că, în ciuda atribuirii termenului de barbari de către greci, macedoneni, romani, populaţiilor de pe teritoriul Daciei, este clar că, declaraţia de "război fratricid" a lui Traian reprezintă un fel verdict final de apartenenţă, de autoritate... Să trecem acum la o parcurgere a istoriei, aşa cum "reiese" ea din izvoarele istoriei dar şi din concluziile imediate, directe sau asociative!

         Romanii, deşi îi descriau pe daci ca fiind barbari, dau dovadă de respect şi chiar de teamă faţă de aceştia. De exemplu, cu mut înainte de Decebal, Împăratul Octavianus, face o ofertă fabuloasă, din punct de vedere al moravurilor romane faţă de barbari, propunând o căsătorie între el şi fiica regelui dac Cotiso şi, ca bonus, propune căsătoria dintre fiica lui Iulia şi regele dac. Suetonius scrie că, (August) "a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului lui Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui." Apoi, să ne amintim de alianţele din timpul războaielor civile romane! Este evidentă accepţia dacilor nu ca şi barbari, acest termen fiind doar unul care descria persoanele care nu erau cetăţeni romani...

         Dar, să revenim la fapte! În ceea ce priveşte cucerirea Daciei de către Traian, ca un fel de ultim act al aşa-ziselor "războaie dacice", armata romană a participat cu 14 legiuni (din totalul de 30 de care dispunea Roma la acea vreme), alături de 90 de regimente de auxiliari (21 alae, 33 cohortes equitae, 25 cohortes peditae şi 10 cohortes sagittariae), formând astfel o armată de invazie de minim 125.000 oameni, pentru ca, în al doilea război, numărul să crească (de exemplu au fost concentrate 13 legiuni şi alte trupe auxiliare). Ca să aveţi o idee despre forţa romană, pentru cucerirea Britaniei, în anul 40 d.Hr., Roma a avut nevoie doar de 4 legiuni (care împreună cu auxiliarii însumau 40.000 de oameni).

         Aceste râzboaie sunt destul de bine reprezentate pe "Columna lui Traian", cheia succesului fiind reprezentată de un număr mare de trupe, echipament avansat şi, evident, soldaţi bine pregătiţi şi disciplinaţi. În reprezentările de pe Columnă, descriu primul răzoi ca fiind unul de tip clasic pentru romani. Una din scene reprezintă armata romană care apare din pădure şi cercetaşii pregătind terenul. Garda şi legiunile sunt ţinute în rezervă, în timp ce Traian dă semnalul trupelor auxiliare să avanseze (trupele auxiliare erau recrutate din provinciile imperiului), practică standard încă de pe timpul lui Agricola, pentru a proteja cetăţenii romani care formau legiunile. Cavaleria auxiliară atacă flancurile armatei dacilor, în timp ce infanteria auxiliară, după un baraj de suliţe şi săgeţi, forţează centrul armatei dacilor... Capetele dacilor ucişi în luptă sunt luate de către trupele auxiliare şi oferite lui Traian, cavaleria continuă să atace, în timp ce infanteria îi urmăreşte pe dacii care fug de pe câmpul de luptă, etc. Columna ne mai "spune" că luptele nu au fost întotdeauna în favoarea romanilor, ilustrând trupe auxiliare atacate în propriul fort. Pentru cel de-a doilea război, Columna nu oferă nici un indiciu cu privire la o eventuală rezistenţă, descriind doar rutina necesară pentru subjugarea sistematică a teritoriului ostil, prezentând scene cu armata romană impicată în analizarea terenului şi construcţii, protejarea flancurilor şi a liniilor de aprovizionare reprezentând cheia succesului oricărei campanii. O scenă care oferă indiciul unui avans lent prin Dacia este reprezentată de legionari recoltând cu secerele cereale. Cu toate acestea, războiul de tip guerillă dus de Decebal continuă, Columna indicând câteva forturi romane atacate de trupele lui Decebal şi susţinătorii săi. Între timp, Decebal se retrage în munţi şi, fiind găsit de un grup de cavalerie auxiliară se sinucide.

         După "cucerirea" Daciei, până la "retragerea Aureliană", au fost consemnate nu mai puţin de 23 de războaie cu dacii, motiv pentru care teritoriul Daciei va fi permanent "locuit" de legiuni de elită, comandanţii acestora având şi funcţii de procurori civili. Primul dintre acestea are loc imediat după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., când dacii şi aliaţii carpii (daci liberi) atacă "eliberator" pe întreg teritoriul Daciei dar şi zonee învecinate (Moesia, etc)... Împăratul Publius Aelius Traianus Hadrianus "respinge" cu greu atacurile şi "preventiv" distruge podul de peste Istru, guvernatorul Daciei, Bassus, fiind ucis în luptele purtate, şi altele... În consecinţă, în 119 d.Hr. Hadrianus împarte Dacia Romană în două provincii ("Dacia Superior" şi "Dacia Inferior"). Aceste se pare că este şi anul în care Roma pierde controlul real asupra teritoriilor dacice din acuala Muntenie şi Moldova (după încheierea unei păci cu liderii acestor zone şi cu roxolanii). Cu toate acestea, revoltele dacilor continuă şi, în anul 123 d.Hr. Hadrianus reorganizează teritoriile Daciei romane în trei provincii (Dacia Porolissensis, delimitată anterior ca Dacia Augusti, Dacia Superior şi Dacia Inferior), concentrând majoritatea efortului militar pe "menţinerea" provinciilor rentabile din punct de vedere economic şi militar (cu accent evident pe zona metaliferă din Porolissensis). După 138 d.Hr., anul morţii lui Hadrianus, descendenţii "liniei genealogice a lui Traian" au mari probleme cu dacii (adevărate războaie), remarcându-se perioada de sub conducerea lui Antonius Pius, urmaşul lui Hadrianus, în care Roma aproape nu are nici un fel de control asupra teritoriilor dacice. Situaţia devine "gravă", în permanenţă destabilizată de numeroasele conflicte şi, în 156 - 157 d.Hr. romanii reuşesc cât de cât să controleze situaţia prin intervenţia directă a împăratului Antoninus Pius (motiv pentru care îşi ia titlul de "Dacicus Maximus"), chiar dacă pe întreg cuprinsul provinciei domneşte haosul, romanii limitându-se doar la apărarea exploatărilor de aur, argint şi metale. Din acest moment istoric se poate sesiza o creştere a forţei atacurilor dacice, aceştia începând să activeze pe întreg teritoriul dar şi extinzându-se în zonele învecinate. Astfel, în 167 d.Hr. carpii, costobocii şi sarmaţii fac prăpăd în Dacia, Raetia, Noricum şi Pannonia, apoi pradă întreg sudul coborând în întreg spaţiul balcanic, până la Grecia, inclusiv (Atena şi Tessalonic), în luptele purtate fiind ucis comandantul militar roman Marcus Aurelius Forto. Apoi, în 169 d.Hr., în timpul luptelor purtate, Lucius Verus Commodus, "coîmpărat" cu Marcus Aureliu (urmaşul lui Pius), care moare de ciumă în timpul luptelor purtate, determinându-l pe Marcus, în 170 d.Hr., să reîmpartă administrativ teritoriile dacice în Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis. Urmează o mică "acalmie" în înregistrările istorice, remarcându-se doar faptul că, în toată perioada de la "cucerirea" romană, trupele romane au procedat permanent la construirea şi refacerea structurilor de apărare ("limes"), finalul acestor eforturi fiind reprezentat de "limesul" de pe Someş şi Criş (este evidentă intenţia romanilor, prin distribuţia aşezărilor şi castrelor romane, de a păstra zona metaliferă Porolissensis, un culoar de legătură cu Dunărea şi Moesia precum şi legătura cu coloniile greceşti, atât - vezi harta inserată). Şi, o scurtă consemnare, în 174 d.Hr., care aminteşte de faptul este necesară o nouă intervenţie directă a împăratului, Marcus Aurelius pentru o rezolvare relativă a unor conflicte de pe teritoriul Daciei.

         Semnificativă este evoluţia conflictelor cu dacii începând cu anul 217 d.Hr. când se delimitează convenţional aşa-numita "criză romană" din timpul dinastiei Severilor (sfârşitul domniei lui Caracalla, care în 212 d.Hr. declară toţi cetăţenii Daciei ca fiind cetăţeni romani). Ulterior, în 218 d.Hr., imperiul roman începe să piardă definitiv controlul asupra teritoriilor dacice, concentrându-se efectiv numai pe "legătura" la Dacia Porolissensis (care, oricum, avea un mare grad de autonomie) şi exploatările de acolo... Şi, vine anul 235 d.Hr., în care este "delimitată oficial" (de către istorici) aşa-numita "criză romană", care startează cu domnia împăratului Maximin Thrax ("Tracul"), primul împărat roman de origine barbară. Apoi, la scurt timp, atacurile se reiau şi carpii alături de goţi (???, de fapt daci), în perioada 242 - 248 d.Hr. (după unii istorici perioada este cuprinsă în intervalul 238 - 251 d.Hr.) atacă permanent sudul Dunării şi zona centrului Traciei, evidenţiind faptul că teritoriul Daciei le era bază de operaţiuni, deci, liber de controlul roman. Astfel că, în 249 d.Hr. este cucerită capitala Daciei romane, Sarmisegetusa Traiana, şi, în 251 d.Hr., împăratul roman Decius împreună cu fiul său sunt ucişi în luptele purtate (de remarcat că este vorba despre primul împărat roman care moare în luptă la Dunăre). Acesta este momentul deciziei retragerii administraţiei romane, care nu mai avea nici un control în Dacia, decizie luată în în 253 d.Hr. timpul împăratului Gallenius ("coîmpărat" cu Valerian), care certifică pierderea definitivă a controlului asupra teritoriilor dacice, şi finalizată în timpul lui Aurelian, în anul 275 d.Hr.. Această "etapizare" a "retragerii" romane, este confirmată şi de faptul că, începând cu anul 256 d.Hr. dispar complet (din punct de vedere arheologic) inscripţiile şi modedele romane de pe teritoriul Daciei. Cert este că, la 1.300 de ani distanţă, Mercator realiza o hartă a vechii dacii care delimita un teritoriu vast, cu toată "nebunia plină de sânge" ce a marcat aceste meleaguri atât în vremea romană cât şi în vremurile ce vor veni...

         Într-un fel de final, concluzie, "retragerea romană"/ "Aureliană" nu a fost decât un gest administrativ, pur scriptic, în care se repoziţionează structurile romane (politice, militare, fiscale, etc) şi nu populaţia (cetăţeni romani sau alţii)... Retragerea populaţiei dace (sau forţarea acesteia) în sudul Dunării, nu a existat şi este evident că orice efort demonstrativ este o aberaţie, fiind retrase doar legiunile romane şi populaţia ce a ales strămutarea (evident în directă legătură cu romanii şi nu cu dacii). Fapt confirmat de continuitatea menţiunilor despre populaţia dacică, ce le veţi parcurge în materialul "de continuitate" (despre perioada "post romană")...

 

         Dorin, Merticaru

 

        Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!

 

Către "Istoric Baru - Perioada "Post romană"/ Epoca Clasică".